Ursitul

Azi noapte te-am vǎzut goalǎ

între douǎ oglinzi.
Apele lor te incolǎciserǎ
ca douǎ pârâuri gemene
de munte.

Se repezeau pe curmǎturǎ

între cele douǎ muncele
rotunjite de dogoarea
soarelui verii.
Sǎreau stropi.

Abia de se zǎreau în ceaţǎ

douǎ mure așezate simetric
în calea sǎlbǎticiunilor.
Ochi mei doi,
tocmai învǎţaserǎ sǎ urle
ca puii de lup.

Spre dimineaţǎ
ai deschis fereastra
afarǎ bântuiau strigoi
și crǎpau pietrele de ger.
Grâul încolţise pe pervaz
și atârna de cer 
funia de usturoi.

7. Fragment Gușterele. Cap La buturugă

            Ultima vară la Malu Vânăt e cu altă Marie. Toată viaţa m-au urmărit Mariile, dar se pare că n-au fost întru totul adevărate.        
            Argeşul unduia leneş căutând parcă malul mai înalt, să prindă şi el puţină umbră. În spatele buturugii, nisipul se aşezase într-un mod anume, astfel că pe o porţiune de câţiva metrii despărţea cumva în două apele. Locul era vrăjit, căci în timp ce în dreapta râul se rostogolea ceva mai repede pe cursul ştiut, în stânga se alegea într-un ochi liniştit, ocolind şi întorcându-se să privescă spre locurile de unde venise.

          Nu pricepem atunci la unsprezece ani, că apele puteau fi viclene. Nici ele n-aveau de unde să-şi ştie cursul. Izvorând din munte, sau strânse din ploi, curgeau la vale mereu altele, ocolind pietrele, suportând căldura, spălând picioarele ţigăncilor ce-şi jucau păturile zdrenţuite, îmbibate de praf, sau răcoreau potolind de sete caii înhămaţi la căruţe, înainte să treacă prin vad şi toate cele. Doar duhul râului ştia dinainte unde se grăbeau apele. Poate că şi zilele mele aveau un duh.
          Lăsasem în spate râpa ruptă în mal pe poteca pe care coboram din grădină şi încă auzeam râsetele ţigănuşilor în locul lor de scaldă, la vijoi, unde apa destul de mare te rostogolea scoţându-te la suprafaţă ceva mai încolo. Încercasem şi eu, nu ştiam să înot, dar nu-mi plăcea locul. De pe atunci din copilăria mea, la Malu Vânăt se purta frust spiritul de mai târziu de la Vama Veche. Şi dacă vreuna dintre copile intra în apă ferindu-şi trupul cu vre-o cămăşuţă subţire, care oricum nu ascundea nimic, nu era de ruşine, ci doar ca să mai înece din păduchi. Aveam pe mine pantaloni scurţi de pânză încheiaţi sus cu un nasture mare alb şi riscam să rămân fără ei în hohotele de râs ale ţigăncuşelor.

          O luasem din coada vijoiului, de unul singur pe firul albiei aventurându-mă. Sfoara, sau apa, mă trăgeau către buturugă. Am zărit-o pe mal, întinsă la soare pe un cerşaf alb în costum de baie, ascunsă de tufişuri privirilor indiscrete ale celorlalţi. Ştiam că în sat venise o bucureşteancă în vacanţă. Mai mare decât mine, nu cu mult. M-a văzut şi ea. Simţind că mă duce apa, mi-a strigat sa fiu atent la buturugă şi m-a întrebat dacă ştiu să înot. Nu era greu de priceput.
            Urcat pe dâmbul de nisip care împărţea râul, am ales apa ce părea liniştită unde se forma ochiul. Şi-a strâns iute părul blond eliberându-şi gâtul, şi-a pus o casca roşie, şi a sărit de pe mal. Mă agăţasem cu privirea de casca roşie dând neputincios din mâini. Liniştea mă acoperea ca o umbră, trăgându-mă în jos.

          Când m-am trezit pe cearşaful alb, Maria de deasupra mea mă trăgea înapoi din apă, sărutându-mă. Îşi scosese casca. Părul mirosea a flori. Nasturele meu, sub ea, se descheiase ca din întâmplare. În următoarele zile m-a învăţat, pe spate, pluta.

Harta zilei

             "Uniunea Europeana a trecut Prutul!"

            Eu cred cǎ astǎzi la Vilnius s-a scris o zi mare în cartea sfântǎ de istorie a neamului. Nu vǎ așteptaţi ca ea sǎ fie pusǎ în valoare cumva de televiziuni. Instrumentarul – cutiile de cremǎ maro, neagrǎ și galbenǎ s-au consumat, iar periile aspre sau cele moi zac tocite pe postamentul din lemn în studiourile mogulilor. Lustragiii profesioniști sunt deja obosiţi dupǎ efortul halucinant de a lustrui vechii teniși chinezești ai mandarinilor, veniţi la Summitul Bucureștiului cu promisiuni de buzunare pline de ioni, chilipir, sǎ-i învǎţǎm sǎ calce elegant cosmopolitele bulevarde scǎpǎtate în declin, ale Europei, în încercarea de a reconsidera noul drum al mǎtǎsii.

            Che Guevara al nostru, cu inima tivitǎ în fir de mǎtase roșu de Bejing, s-a întrecut în delir cu declaraţii sforǎitoare, punând evenimentul pe același plan cu intrarea în NATO si primirea în Consiliul European. Nu contest cǎ legǎturile economice cu China nu  ne-ar sluji, dimpotrivǎ. Dar prea ne-am cǎciulit ca niște slugi, în buza iernii, așteptând sǎ vinǎ cǎldura soarelui din lunǎ plinǎ, ca dar, doar pentru o imagine bunǎ. N-ar fi fost necesar.

            La Vilnius, cine știe sǎ vadǎ, s-a deschis o poartǎ și s-a rescris cu foc pe zǎpadǎ un nou 1 Decembrie pe hartǎ.

            Doamne ajutǎ!

6. Fragment Gușterele. Cap Miţa

       Nu a fost grea viaţa în capitală. Cea mai importantă răspunderea o avea când lustruia cizmele generalului. Tare mulţumit era el când îşi căuta dimineaţa în bombeuri mustaţa. Pleca liniştit la minister. Era la locul ei şi nici nu albise. Asta, nu? Datorită Miţei!

           Copiii au crescut repede, mergeau singuri la şcoală. Miţa făcea cumpărături pentru casă în cartier. Cumpăra mai mult de la „Prăvălia lui Nae”. Găsea acolo de toate. Vindea un flăcău chipeş înalt de două ori cât „dânsa”. Ulterior a aflat că era de fapt proprietarul prăvăliei. Nu i-a displăcut nici „dânsului” fata care-şi făcea drum la prăvălie pentru orice fleac, aproape în fiecare zi. (Nu i-am auzit niciodată pe cei doi în copilăria mea şi mai târziu, tutuindu-se. „Dânsul”, „dânsa”, „dumnealui”, „dumneaei”, aşa vorbeau unul despre celălalt.)

           – Ia spune dumneata Miţo, nu ţi-ar place să vinzi în prăvălie? I-ar fi plăcut, nimic de zis, dar era prea mică de înălţime şi abia de s-ar fi zărit de după tejghea.

            – Ia să vedem. Olteanul vânjos, a luat-o în braţe şi a trecut-o dincolo. Cam avea dreptate „dânsa”, a trebuit să recunoască. În ziua următoare, când a trimis-o generăleasa să cumpere cinci kile de crap proaspăt, adus de la Brăila, a încercat din nou. Toată noaptea olteanul meşterise un grătar de lemn în jurul tejghelei. A ridicat-o în braţe peste tejghea şi a trecut-o cu grjă dincolo. N-o mai privea de sus. Se înălţase. Cu grătarul era deja la nivelul lui. A profitat, nu mai era nimeni în prăvălie şi a sărutat-o.

            În sâmbăta din săptămâna următoare Nae a mers la general să o ceară de soţie. Generalul l-a măsurat, cam înalt. Nu l-a întrebat decât unde a făcut armata. Olteanul i-a răspuns scurt:

            – La cavalerie, să trăiţi domnule general!

            Se pare că răspunsul a fost bun şi l-a chemat la Bucureşti pe Mitică, era de grabă, începuse războiul.

            – Dom’ Mitică, dânsul şi dânsa s-au căsătorit.

5. Fragment Gușterele. Cap Veroana

            Ajunşi în tufişurile din zăvoi, în sfârşit li se dezlegară mâinile. S-au luat în braţe şi s-au sărutat îndelung. Râul clipocea plăcut în albie, te îmbia la scaldă dar nu acela era locul nimerit. Prea aproape de drum, putea oricine să treacă întâmplător. Şi nici în sus către podul de fier nu era bine. Acolo se strângeau mulţi, apa era adâncă şi te puteai îneca dacă nu ştiai bine să înoţi.

           – Petre, tu ştii să înoţi?

           – N-am avut unde să-nvăţ. Noi la Drăganu n-avem râu. Dar nu de apă mi-e frică mie când sunt cu tine! Îi revenise graiul.

         – Bine, atunci am să te înec! Trecură râul pe celălalt mal printr-un vad pe care-l ştia ea. În locul acela întins apa nu era mai sus de genunchi. Ştia râul ca-n palmă, căci umblase cu vacile în păştere prin zăvoi cu frate-su Toma, taică-meu, pe firul apei, până ajungeau la covergă lui tata-mare. A ales să-l ducă la apa Vâlsanei pe Petre. Argeşul era prea mare şi periculos. Parcă totuşi n-ar fi vrut să-l înece. Dar n-o interesează, e treaba lui, va trebui să înveţe să înoate. Toma, botezase în jocurile lor Vâlsanul, susţinând că trupul acelei ape unduios şi cald nu putea fi al unui bărbat.

          – Data viitoare nu mai vin cu tine dacă nu ai învăţat să înoţi. Apa Vâlsanei fierbinte, liniştită, părea că nu se grăbeşte să se verse într-un Argeş impetuos. Trupurile li se împletiră până la urmă, ca cele ale unei perechi de îndrăgostiţi în care Argeşul ca un vijoi sălbatec, dominator, o înlănţuia până când, contopiţi, ceva mai la vale, se linişteau într-o curgere lină.

         Şi-au dezbrăcat hainele după un tufiş, ea rămânând într-o cămăşuţă scurtă. L-a luat de mână şi au alergat împotriva cursului, stropindu-se, către o buturugă unde firul se strâmta şi se inchidea la culoare părănd că apa va fi fost mai adâncă. Era mai adâncă, ajungându-i până peste pieptul care-i sălta sub cămaşa subţire.

          – Hai să te învăţ să înoţi! L-a ţinut de mijloc. Petre avea un corp atletic, vânos, dar în apă neîndemânatic, se sprijinea de picoarele ei. O înconjurase cu mâna stângă de pulpă, iar cu cealaltă mână trăgea sub el apa, cum îl învăţase. Ea şi-ar fi desprins din strânsură piciorul, dar era aşa de bine încât îl apropie şi pe celălalt străngându-i uşor mâna ca să nu alunece. Petre bătea cu picioarele, dar greutatea era prea mare şi trupul se ducea ca bolovanul la fund, până ce apa îl acoperea cu totul. Ea se prăpădea de râs.

         – Să mai facem o încercare. Poate îţi vine mai uşor pluta pe spate. Te ţin de mijloc. Ascultător se lăsă pe spate, însă cu grijă, să nu-i iasă catargul cumva deasupra. Într-o mişcare necontrolată Veronica lunecă peste el. El o strânse în braţe şi căzură amândoi sub apă. Au stat îmbrăţişaţi preţ de câteva clipe şi îşi dădură drumul zbătându-se să iasă fiecare la suprafaţă independent. Apoi el o luă în braţele lui puternice, o sărută pe gura ce aşteptase destul, depunând-o ca pe un trofeu al unui înotător campion pe nisipul firbinte din spatele tufişului.

        Cămaşa i se lipise de corp, trebuia scoasă. Şi celelalte lucruri inutile căzură în nisip. După vârtejul sălbatec, condus de ea, trupurile contopite s-au potolit  într-o curgere fără sfârşit.