La cinci
şi jumătate dimineaţa şeful gării dădea semnalul de plecare. Răspundea cu un
ţiuit scurt ca un salut mecanicul din locomotiva care pufăia aburi sub
presiune. Trebuia să fi trecut de şcoală când se auzea huruitul ăla mare produs
de trenul care trecea Argeşul peste podul de fier. Te trezeai devreme, căci
trenul nu te aşteapta pe tine, indiferent cine-ai fi. Avea de cu seară totul
pregătit. Făcea lejer un sfert de oră pe jos până la gară de acasă, dar ieşea
în poartă cu bagajul mai devreme cu cinci minute. Suficient timp ca să treacă
de pe vale vreunul dintre navetiştii cu serviciul la Piteşti. Lenuţa, mai mult
plecată, devenise o doamnă când s-a întors din Bucureşti, nu era de nasul lor,
dar o ştiau de mică şi săreau s-o ajute.
Flăcăii
din sat socoteau ca un premiu să-i ducă Lenuţei bagajele la gară. Ajunşi în
dreptul lui Menghel micşorau pasul. Când Lenuţa ieşea în poartă ţinându-l în
braţe pe Cornel adormit, apăreau şi ei ca din întâmplare, totdeauna câte doi.
Ca s-o spunem pe-a dreaptă erau vorbiţi. Nu-i lucru puţin să te-nsoţeşti la
drum şi să respiri parfumul acela plăcut de care se înconjura Lenuţa. Ai timp
s-o descoşi şi să afli când programează următorul drum. Avea de făcut la
Bucureşti două trei călătorii pe săptămînă. Când a început micul trafic cu
ţuică, bagajul ei conţinea două damigene, dar a găsit destul de repede soluţia
cu patru vase de transport. Căratul de-acasă îl rezolvase, iar la Bucureşti,
negustorii trimiteau feciorii în Gara de Nord să o aştepte. Trenul circula
înţesat, vremurile nu erau simple de loc, iar specula măruntă cu ţuică sau alte
produse devenise un mijloc de trai. Îşi cumpăra bilet de călătorie la clasa I.
Se
constituiseră echipe de control, specula nu da bine la democraţie, unii se
puteau îmbogăţii, iar partidul hotărâse să o stârpească, trimiţând echipe mixte
în teren. (Aici calculatorul mi-a jucat feste, nu în teren, ci în tren.)
Vânzoleala mare era la clasa II-a. La primul vagon după locomotivă, curat,
îngrijit, cu bănci îmbrăcate cu pluş, rar intrau în compartimente să intrebe de
bagaje. Doamna frumoasă cu copilul care sugea la piept, era dincolo de orice
bănuială.
– Ce te holbezi măi neghiobule la sânul
doamnei? Mergi mai departe! Şi cel în uniformă îl înghiontea pe cel din faţă ca
să o poată saluta respectuos. Ea, împingea recunoscătoare pieptul dezgolit
înainte, îi lua mânuţa copilului şi-i făcea cu ea de la revedere, rostind în
acelaşi timp mărunt din buze:
– Jigodia
dracului, iar te-am păcălit!
O singură
dată, un neam prost rămas agăţat cu ochii a citit pe buzele ei rujate, mesajul.
S-a întors şi a găsit damigenele. În Gara de Nord îi aştepta maşina Miliţiei.
La secţie, Cornel urla ca din gură de şarpe. Lenuţa l-a rugat pe ofiţerul care
o ancheta, să-l sune pe Gogu la Curtea de Casaţie ca să-i aducă lapte
copilului. Frate-său Gogu a venit de grabă, s-a dus la Comandant. A aranjat
lucrurile. Când a văzut-o comandantul pe Lenuţa a rupt procesul verbal şi i-a
făcut cu ochiul.
– Frumoaso,
data viitoare nu-l mai suni pe Gogu că e uricios, vii direct la mine. N-arăta
rău comandantul, dar gras. A măsurat-o şi frate-su Gogu pe Lenuţa, scurt ca un
adevărat expert. Nu mai trecuse de mult pe la el. S-a şi mirat cum îşi călcase
pe mândrie, arţăgoasă cum era, de-l sunase. Arăta bine ce să zică, îmbrăcată
sobru ca pentru călorie pe tren, dar elegant. N-ar fi fost greu să-şi poarte
singură de grijă. O să vorbească cu prietenul Sichitiu. Cu experienţa lui ştia
desigur să aprecieze, dar te pui cu catârca!?
– Ce mai
face tăticu? O chestionă ieşiţi în stradă.
–
Ce-ntrebi, însurat cu lunca! Ştie mai multe Dumitra decât mine, că la ea intră
să bea cafea. Când trece prin dreptul porţii mă strigă, nici nu intră în curte
de parcă toată ziua aş da cu prafuri de păduchi. Doar o casă o despărţea pe
Lenuţa de locuinţa Dumitrei.
– De mama
Lina de ce nu întrebi că e bolnavă şi nu mai are mult? Ai lăsat-o şi tu de
izbelişte, tot ca el? Biata Veroana singură; ea o spală, ea o-ngrijeşte de
parcă nu are opt copii!... Mai bine n-o
întrebam pe nebuna asta de soru-mea. Parcă ea n-ar şti că bărbaţii de-aia sunt
bărbaţi nu sunt sfinţi?... Se-apropia un tramvai.
– Mergi pe
la mine? Hai că e acasă şi Costică.
– Ce să
fac cu molâul ăla?
– Păi da,
că ţie-ţi trebuie de-ăia iuţi, să-ţi facă plozi şi să-şi pună coada pe spinare.
Avea dreptate, aş fi putut să mă duc, dar Costică mă plictisea cu teoriile lui.
Parcă ar fi făcute pe lume femeile să le vorbeşti din cărţi.
Nu s-a
gândit în noaptea aia, furioasă de ciudă, că ar fi putut să rămână gravidă.
Gogu când a aflat că e gravidă, i-a propus să o ducă la un doctor. Loaza, mai
fusese la doctorul ăla cu femei. Era primul copil, ştiam de la Miţa, ea riscase
şi a pierdut. Ǎsta micul se fâţâie, nu mai poate de foame trebuie să mă opresc
undeva să-i dau să sugă. Şi atunci o străfulgeră gândul că dacă grasu,
comandantul a rupt procesul verbal, i-a rămas lui ţuica confiscată pe degeaba.
Să-i stea-n gât! Ai dracului miliţieni că nu se mai satură!
(Mă
gândesc, dacă mai câştig ceva pentru personaj, aducând-o pe tanti Leana şi a
doua oară în secţia de poliţie, cum s-a întâmplat de altfel. Sigură pe sine, a
făcut un pic de tărăboi şi a intrat direct la comandat. Dar nu mai era grasu,
îl schimbaseră comuniştii, era alt ofiţer mai neam prost recrutat din rândul
clasei muncitoare. Din păcate, a făcut câteva luni de puşcărie.
Elena,
fata lui Cornel, m-a rugat să sar peste moment că se supără tată-său, el n-ar
vrea să se ştie în Merişani.)
