Optimile performanţei

            Am așteptat-o pe Simona Halep, nu am scris nimic despre evoluţia ei la Melbourne, tocmai ca sǎ împlineascǎ performanţa. Consider cǎ acum, dupǎ trei victorii și intrarea în optimile de finalǎ ale turneului, pot însenina cu zâmbetul ei pagina ceţoasǎ a blogului meu. Mai ales cǎ ultima victorie o propulseazǎ în top ten-ul marilor jucǎtoare pe locul 10. Oare cum respiri aerul rarefiat al înǎlţimilor Tibetului, printre puţinii cǎlugǎri oficiind dansul lor ciudat, cu figurile concentrate, urmǎrind fascinaţia unei idei ca pe o minge de tenis? Dintre acei cǎlugǎri doar unul se va reîncarna Dalai Lama, cum și în tenis doar una dintre prinţesele sportului alb va purta coroana ce pare de neclintit a Serenei Williams.

            Cum apreciam și într-o postare anterioarǎ, Simona pare cǎ se încǎlzește mai greu, poate de aceea în primele douǎ meciuri a pierdut setul de început, dezlǎnţuindu-se apoi, nu ca un uragan, nu forţa disproporţionatǎ e atuul ei, ea e un fel de Jean Michel Jarre ce stǎpânește ritmurile și armonizeazǎ maiestria, liniile perfect desenate înmǎrmurind adversarele la un moment dat prin variaţie imprevizibilǎ a laserelor și artificiilor.

            Furat de cuvinte, exagerez cumva voit orice razǎ de soare ce strǎlucește pentru o secundǎ, spǎrgâd norii negrii ameninţǎtori, cenușii, ai politicului. Te mai aștept Simona!

Tablou viu

          Dimineaţǎ, întâmplǎtor, am strǎbǎtut coridoarele întortochiate și cenușii ale Spitalului Fundeni. Schelete vii, bântuiau fantomatic târșindu-și tǎlpile nesigure prin nisipurile mișcǎtoare cǎtre cabinetele doctorilor și sǎlile de operaţie. Puţinǎ speranţǎ ca lumina naturalǎ a soarelui sǎ pǎtrundǎ prin nișele pentru hidranţi din zidurile groase ecranate ale spitalului. Pâlcurile de asistente, în uniformele lor colorate diferit, verzi, roșii, portocalii, albastre, mov, erau singurele care înviorau ușor blazat, atmosfera cu glasurile lor gureșe. De ce sunt azi atât de diversificate coloristic, uniformele asistentelor altǎdatǎ de culoare albǎ? Îmi pun întrebarea și singur încerc sǎ-mi rǎspund. E de mare ajutor pentru bolnavi sǎ le fie mai ușor, repetând în memorie – roșu, galben, albastru, verde, mov – sǎ nu se încurce, sǎ știe sigur cui mai trebuie sǎ dea șpaga.

            Un geamǎt prelung, transparent, inconvoiase trupul zgârcit, lipsit de vlagǎ, prǎvǎlit pe bancǎ, pierdut sub veșmintele largi, cernite al unei femei bǎtrâne. (Cum sǎ fie un geamǎt transparent? Poate fi o greșealǎ împardonabilǎ a autorului care nu înţelege democraţia în spiritual ei…) Una dintre asistente, cea cu uniformǎ portocalie își intoarce privirea mustrǎtoare cǎtre bolnavǎ, cerând liniște cu degetul arǎtǎtor ridicat. Cuvintele ţâșnesc ţǎndǎri sparte de pe buzele proaspǎt rujate:

            – Controleazǎ-te mamaie cǎ trebuie sǎ aparǎ domn doctor și se supǎrǎ! Când se enerveazǎ îi tremurǎ mâna și nu mai opereazǎ. Și poate dumneata ţi-ai mâncat mǎlaiul dar alţii…  Auzind de mǎlai își aduse aminte, tare îndoitǎ mai era, venise cu toate economiile

          – Maicǎ, sǎ nu se supere cǎ nǎdejdea-i la el. Și femeia îi fǎcu, uitându-se în jur discret, un semn stins cu mâna, sǎ se apropie. Se apropiarǎ toate. Și cea verde, și cea roșie, și portocalia

            – Maicǎ, mie sǎ-mi spuneţi cinstit de banii ǎștia, aș mai opri ceva din ei pentru groapǎ, câte zile mai am de trǎit? Și bǎbuţa despǎturii din batistǎ cu grijǎ un fișic de hârtii de 25 de lei din secolul trecut.

Din arginturile mele

Pluta de piatrǎ

în ochiul
rǎnit
ca o dimineaţǎ
în rouǎ
insula
se scufundǎ

poate e vina

celui lovit
sau piatra
dinadins
încercuitǎ
de ape

dacǎ ai un fiu

el va ucide
clipǎ de clipǎ
surpând
în inima ta
însǎ-și viaţa lui

ca un dans
ne’ntrerupt

când muzica tace
și ecouri
rostogolite
cǎtre plajǎ
irump

Vis alb

 Acuarela Karramba Dead

aluneca troica

pe urlet de lup,
scade zǎpada în cer,

vizitiu, numai bici,
fǎrǎ trup,
își mângâie caii de ger

în saricǎ-i cald
și pustiu
(zǎpada îmi umple auzul)

și taina cǎ-s viu
se stinge
și ţip

și nu-i chip

sǎ știu
cât mai ninge...

(Din volumul Glonţ de argint)

La Eminescu

                              Imaginea Constanta Abalasei Donose

           Cuvântul, ca persoană fizică în limba română, are milionimi de chipuri. Nu e nici om al străzii, nu are nici funcție publică cu program fix, dar nici nu poartă cu el în loc de buletin de identitate, Oda în metru antic. El nu vine din cărțile sfinte, fundamentale, cum s-ar putea crede și nici odată cu laptele supt de la sânul fraged al mamei, care, după multe potriviri magice, să descopere sâmburele şi rostul dramei.

            E aproape 15 ianuarie. Privesc grupurile de băieți și fete grăbindu-se pe stradă către sǎrbǎtoarea limbii române. Fetele sunt mult mai frumoase decât în tinerețea mea și băieții mult mai înalți. Dar cuvintele lor, care țipă din stradă, miros a asfalt.