Cer senin cartii tale aproape fantastice

         O bucurie azi mi-a intrat în casǎ. Am primit pe facebook, coperta cǎrţii prietenului meu albastru, Nicolae Radu. Unul din personajele Dosarului Albaștrii. Fenomenul Pitești 1971 – cartea mea și a pǎtimirii noastre – noi fiind un grup de tineri entuziaști cǎrora securiștii le-au tǎiat aripile.        
          Timpul trecut, o viaţǎ de om, vindecǎ, încercând sǎ refacǎ zborul interupt. Împreunǎ cu Vasile Iordache, celǎlalt prieten din Treime, am vegheat în turnul de control, dupǎ îndelungata ședere forţatǎ la sol a prietenului nostru, cu senzaţia de libertate descǎtușatǎ, sǎ nu-l cuprindǎ beţia zborului și sǎ se arunce în loopinguri necontrolate și largi.
          Meritul celui de la manșǎ cǎ și-a stǎpânit stropul de nebunie, drǎmuindu-l cu precizie într-o scriiturǎ fantasticǎ.
          Cer senin cǎrţii tale, prietene!

Cenaclul de urgenţǎ în prima linie la – Laser Maxx

“cel în care ne doare timpul

toarnǎ vin roșu peste dragoste”

          Cel ce poate sǎ scrie astfel de versuri nu e doar sensibil, el face cu siguranţǎ parte dintre “fiii legitimi ai logosului”, cum bine remarca în prefaţa cǎrţii profesorul Petre Anghel, doctor în poezie și nu numai. Poeta este Daniela Toma, iar cartea Evanghelia dupǎ mine, la a cǎrei lansare am fost asearǎ în Laser Maxx, un spaţiu cu multe posibilitǎţi: bar, laser tag, jocuri cu jetoane în zona acade și o scenǎ cochetǎ pentru spectacole și altfel de manifestǎri. Un spaţiu care se cautǎ pe sine, în mijlocul Bucureștilor, deasupra Unirii, în staţia terminus a scǎrilor rulante, traversând zona gǎlagioasǎ a restaurantelor unde ariergarda chelnerilor te invitǎ politicos sǎ poposești la ei, pe un coridor ce ai putea crede cǎ se înfundǎ undeva fǎrǎ nici o deschidere.

          Dimpotrivǎ, am constatat personal de mai multe ori pânǎ acum cǎ cei care fac acolo jocurile se deschid frumos, de câte ori au ocazia, spre culturǎ. De apreciat încercarea și de urmǎrit testul de rezistenţǎ.
          Asearǎ, iubitorii de poezie și mulţi poeţi mai ales tineri, s-au întâlnit aici la solicitarea expresǎ a Danielei Toma în Cenaclul de urgenţǎ. Dar sǎ nu defavorizǎm cortinele muzicale asigurate artistic de Nicu Nicușor, Nelu Pavelescu și formaţia Micul Paris! Bântuia pe-acolo pe scenǎ și Lupul Alb, sângera, se dǎdea rǎnit. Îi ședea mai bine vocal, în salǎ cu fata frumoasǎ de lângǎ el!… Au mai cântat doi tineri cu voci minunate, mai ales fata cu un timbru și o modulaţie de excepţie, din pǎcate nu le-am reţinut numele.
          În prezentarea cǎrţii, criticul Felix Nicolau a vorbit firesc despre un poet cu un univers format, stǎpân pe instrumente, plasat în zona sigurǎ, dincolo de modernismele și postmodernismele experimentale. Au vorbit prieteni apropiaţi, Eugen Pahonţu, Claudia Minela, Teo Anghel, Adrian Gavrilǎ, toţi punând în valoare partea luminoasǎ a textelor strǎbǎtând din sobrietatea și rigoarea acestui volum. Mǎrturisesc, încerc un sentiment ușor confuz dupǎ ce am parcurs acasǎ, în liniște, Evanghelia Danielei(poate cǎ așa a dorit autoarea!) și aș vrea sǎ fiu bine înţeles, cartea este o reușitǎ și are în ea pasaje de poezie ce te urcǎ undeva foarte sus, pânǎ – și ǎsta e un mic pǎcat – devine ușor explicativǎ, poeta dorind sǎ se facǎ bine înţeleasǎ, nelǎsând cititorul sǎ-și împlineascǎ singur, cum vrea el, gândurile. Am sǎ dau un exemplu:
          “bietul om/ parcǎ s-ar fi nǎscut în același timp/ în toate pǎrţile lumii/ blestemat/ sǎ cutreiere sufletul ei/ fǎrǎ trup/” și continuǎ “sǎ-i destrame rǎdǎcinile amare/ sǎ asculte sentinţele fiecǎrei toamne/ ce-i înmoaie oasele/ explicând apoi, “pânǎ se scurg în sângele lui/ ca o osândǎ secretǎ/ dar revoltǎtoare/ puţine sunt semnele încrederii/ ce-i întǎresc rǎrunchii/ și tocmai pe acestea/ nu le poate tǎlmǎci îndeajuns/ încât sǎ strige/ știu! sunt!” și iarǎși frumos, “ …își leapǎdǎ straiele de lehamite/ în numele risipei/ spre locul tihnit". Știu cǎ voi fi bine înţeles și tocmai de asta mi-am permis. Ni se întâmplǎ tuturor sǎ tulburǎm cumva darul simplitǎţii și al limpezirii.
          Felicitǎri pentru carte și mǎ bucur de prietenie! Mi-am permis sǎ fur câteva fotografii de pe blogul Claudiei Minela. Aparatul meu nu se mai descarcǎ. Conteazǎ probabil vârsta operatorului… 

Ouǎle și acciza

1 Aprile

          În timp ce guvernul flǎmând taxeazǎ benzina, sperând sǎ-și echilibreze bugetul, mercendaizǎrul și-a lǎsat  mașina și-și echilibreazǎ bietul ouǎle, ghidonând…

          Nu omori cu una cu douǎ piaţa de ouǎ, în ajun de Paști! Miza cu acciza?
          Pǎcǎlit poţi fii, pǎcǎlici te naști!
GHICI CINE E PACALICI

Concert pentru duduk și orchestrǎ

          La sfârșitul lunii februarie în cadrul spectacolelor ce le oferǎ sǎptǎmânal Filarmonica Piteșteanǎ _ cu siguranţǎ, oaza de spirit rǎsǎritǎ în zonǎ în pustiul de dupǎ Decembrie 89, datoratǎ în special nebuniei unui entuziast, l-am numit pe Jean Dumitrașcu _ m-am reîntâlnit cu etosul armean într-un concert de excepţie pentru duduk și orchestrǎ. Îl mai vǎzusem și ascultasem cu încântare pe aceeși scenǎ pe Harry Tavitian, acel Noe al sunetelor, alt armean fǎrǎ margini despre care am mai scris undeva pe blog.

          Întâmplarea face ca tocmai în aceste zile sǎ lecturez Cartea șoaptelor, a lui Varujan Vosganian în mare vogǎ și deja suspectez un fel de conspiraţie, un triunghi armean al Bermudelor cu vârful ţintǎ cǎtre Pasǎrea ceţii.

          Mǎrturisesc nu mai ascultasem pe viu un duduk, darmite un duduk cu orchestrǎ! Pe viu, cǎci solistul devine una cu instrumentul lui. Sunetul acela grav și cald parcǎ adunǎ în el toatǎ durerea armenilor. Flǎcǎii vin de departe poposind în luminișul sunetelor aduc cu ei tot zbuciumul peregrinǎrilor lor. Nici o ţarǎ nu-i mai încape, doar fluierul lemnului de cais.

          Rǎscolitor Haciaturian într-o suitǎ de dansuri armenești. Viorile se nǎpustesc rǎzvrǎtite de pe deal în vale și se liniștesc înalţându-se lin pe culmi. Grijǎ mare cum se strecoarǎ pe poteci dulcea luminǎ a înserǎrii. Un violoncel, geme, strâns între picioarele puternice și zvelte ale unei instrumentiste. Ce-ar putea fi mai frumos decât geamǎtul de dragoste al unei tinere femei. Și din nou instrumentul sacru exoticul instrument armean duduk așterne pacea.

Albastru de Rarǎu 2

Pare o catedralǎ Rarǎul,
cu turlele înǎlţate

smintit în hǎul albastru
al cerului…

Sau ruina unei piramide,
bombardate de ploaia
milioanelor
de perseide.

Stau ca niște pete în soare,

îngropate în stâncǎ,
umbrele uriașilor
în picioare.

Cu o furcǎ în mânǎ,
o femeie toarce
firul etern dintr-un caier
de lânǎ

Surâsul smuls somnului,
rǎzbate chipul ei blând,
ca-ntr-o icoanǎ a Maicii
Domnului

Albastru de Rarǎu

Catedralǎ a dacilor. 
Uneori cuvintele se încumetǎ sǎ tacǎ...

Fir’ai al naibii de pamflet

          Este fabulos cum se poate transforma adevǎrul în minciunǎ, dar un grad mai mare al fabulosului este cel care transformǎ minciuna în advǎr. Te poţi rǎsvrǎti liber, sau poţi face mersul piticului, cum ai învǎţat la școalǎ. Uite cǎ școala te-a învǎţat și ceva util!...

          Politicienii, intangibili, senini, patrioţi, susţin cǎ Românica e ţara lor, pânǎ nu mai rǎmâne nimica din ea, mama lor de hoţi! Ei toţi sunt elita, meritocraţia. Tu, cu lentilele tale groase, vezi strâmb democraţia. Nu conteazǎ cǎ n-ai plagiat doctorate și poate ai învǎţat carte. N-ai putut sǎri capra și asta e o întrebare, ţi se pune în spate, n-ai parte și ţi se scade automat nota la purtare, toatǎ viaţa. S-au dus vremurile comuniste, a zburat puiul cu aţa. Facultǎţile-tristele, alea adevǎrate, nu mai sunt bune nici de trimis la ţigǎri. Sunt mai marfǎ, blatistele…

          Statistic, azi e suficient sǎ simţi artistic și sǎ minţi cu talent.

          Suntem o ţarǎ de basm fabuloasǎ!

          Conta, dacǎ înţelegeam când ne scria pe tablǎ învǎţǎtorul cǎ basmul este expresia artisticǎ a fabulosului… Ponta(?)… Da, el a înţeles viitorul! A copiat textul în caiet (a contat în buget) și de-aia îl voteazǎ poporul.

A fi sau a nu fi pamflet.

Club A, Avampost

          Am revenit la Club A, asearǎ, pentru o dublǎ lansare de carte. Douǎ, cǎrţi, doi poeţi. Unul L.A. –  fluviu învolburat și înșelǎtor dedesubt, curgând liniștit în aparenţǎ și celǎlalt R.C.R. –  firul unui izvor de munte subţire și limpede ce susţinea cu acribie cǎ e doar un gârlici iscat dupǎ ploaie, cu apǎ murdarǎ într-o râpǎ uitatǎ de Dumnezeu. Un nimic.

          Prima binevorbitoare, Daniela Toma, a încercat sǎ-l lǎmureascǎ pe acest Radu Cristea Ratzone și pe noi, cǎ la cea de-a doua carte, autorul nu se mai poate pǎcǎli nici pe el și nici pe noi. S-a maturizat cu fiecare poem, mǎ tem cǎ nu mai e loc de jucǎrii, când ucizi fluturi cu arme de foc”.
          Au mai gângurit frumos, scoţându-l din gunoi pe poet (Titlul cartii: Sunt un gunoi, sunt un nimic), Lavinia Stoica, Andra Ciubotaru și o cunoștinţǎ dragǎ mie de la Superblog, Claudia Pǎtrașcu. Și a mai fost un bǎiet ce a zis ceva despre “urmele ce trebuie sǎ le lași, morţii mǎsii de neopostmoderniști!...”
          În pauzǎ am aruncat un ochi împrejur, celǎlalt privind fix la sticla cu bere. Multǎ tinereţe. Și durere?... Poate! Toţi vorbesc. Toate! Nimeni nu ascultǎ. Extasy nicǎieri. Îmi doresc? Nu știu. Atmosferǎ ocultǎ. Fum viu de ţigarǎ. Parfum de lotuși. Zonǎ crepuscularǎ. Și totuși se lanseazǎ poezia la barǎ. Fǎrǎ critici literari și oameni politici mǎgari. Doar cu prieteni poeţi imaginari.
          Lutra, lungǎ și fǎrǎ de trup, castanie ca puiul de lup, se aruncǎ în vâltoare, Sutra.  Mega Sutra. Sunt clipe de ecstasy chiar sub dune. Va ajunge la mal?… Poezie, sau ritual?
          În noaptea când s-a luat curentul praful se așeza greu.
          Am umblat zile întregi ca umbra cǎutând un trup în care sǎ mǎ așez.
          Asemǎnǎtor sunetului apei care îngheaţǎ.
          Nimic de spus mai mult. Trebuie sǎ rezolvǎm ceva cu Leonard Ancuţa.

 Notǎ:
În locul celor absenţi au vorbit, dincolo de Leo:

Iulia Georgeta Popescu

Cristina Nemerovschi
Alexandru Voicescu și nu mai știu...

Nascut campion

A-nceput de ieri

sǎ cadǎ,
pe asfalt
și nu-i zǎpadǎ,
e cobalt.
Bine cǎ nu e

înalt! 

Sunt dureri,
dar se ridicǎ,
cu talent,
precum dragonul.
– Toma, fii atent
la trafic!
Campionul 
n-are fricǎ,
e în grafic!…

Vernisaj la Mogoșoaia

            Când știi sǎ-ţi porţi pe picioarele înalte și suple tinereţea, ea strǎlucește ca liniile vrǎjit prefigurate în tablourile maestrului.           
           Lǎsasem în urmǎ, cu zeci de minute înainte, limpezimea culorlor ce mǎ stârnise sǎ constat intensitatea gândului ce strǎfulgera tablourile artistului, deschizând pe vatra de foc a pânzei, gǎuri negre luminoase a cǎror geometrie perfectǎ te îndemna la o rigoare a explorǎrii. În ce mǎ privește, mai puternic, întunericul m-a pierdut în acele tunele de spaţiu și timp, depǎșit de simbolurile ce rǎmâneau cumva atârnate de pereţii sinapselor, nereușind sǎ pǎtrund în adevǎrata lor profunzime.
            În curtea palatului de la Mogoșoaia, Ion Pantilie, încolţit de patru graţii, frumoasele și talentatele sale eleve din ultima clasǎ a liceul de artǎ, viitoare pictoriţe, juca senin rolul profesorului:

            – Dragele mele prinţese, ia spuneţi va plǎcut expoziţia?
            – Mie mi-au plǎcut ultimele tablouri pe alb, cu linia galbenǎ din mijloc ce pare cǎ se rotește ca o elice, depinde unghiul sub care o atingi cu privirea.
            – Iar mie, tablourile mari din penultima camerǎ. Superb aţi prins copacul…și inima crucii… Totul e minunat! Luminișul din ochii profesorului le îconjura cu dragoste și dansul razelori se insinua viu printre crengile copacilor.
            – Hai, sǎ vǎ pregǎtiţi! Vǎ iau de pe malul lacului. Mașina pleacǎ spre Pitești în 15 minute.
            – Știţi domn’ profesor, noi am vrea sǎ mai rǎmânem! O umbrǎ  ca o fâlfâire de aripi îi încreţi ușor fruntea.
            – Bine dar aveţi unde înnopta?
            – Nici o grijǎ domn profesor. Felicitǎri pentru vernisaj și drum bun!
            Ion Pantilie se întoarse sǎ mai schimbe douǎ vorbe cu Lucian Cioatǎ și sǎ mai umple cu un Recaș sângeriu paharele prietenilor. Graţiile, ca niște lebede albe, plutirǎ pe pietrișul întins în curtea palatului cǎtre lac, dar se oprirǎ la o bancǎ. Doi studenţi în ani terminali le așteptau acolo. Una din ele se așezǎ pe jos, cu picioarele îndoite ușor sub ea pentru ca ochiul sǎ poatǎ descoperii stânjenit, pulpele fine încǎ nebronzate. Oare maestrul, de-acolo sǎ-și fi luat acurateţea liniilor și prospeţimea albului?
            Unul dintre bǎieţi, înalt cât stâlpul de telegraf se ridicǎ în picioare. Ovalul feţei era tivit ca o tușǎ subţire de barba tunsǎ scurt. Avea o traistǎ pe umeri. Fata de jos arunca în jurul ei cu pietre. Pǎrea concentratǎ și pietrele se dispuneau în spiralǎ, dupǎ o linie pe care o vǎzusem mai devreme în cealaltǎ expoziţie – din interiorul clǎdirii cu turle, în aceeași curte a Brâncovenilor – giratǎ de sculptorului Darie Dup, Axis Mundi
            Mǎ impresionase acolo o Schiţǎ. Acrylic, tablǎ,cretǎ, canevas, greu de descris, dar mai ales cele patru cosciuge din cherestea, cutii lungi fǎrǎ sfârșit, deschise, în care sculptorul așezase patru crengi mai groase de copaci cu ramurile retezate artistic, încorsetate cu solzi de tablǎ și așchi de metal, susţinute, crengile, de niște inele mari de undiţǎ ancorate cu sârmǎ rǎsucitǎ, ca sǎ nu cadǎ și sǎ se spulbere în neant operele perisabile.
            Fata de jos continua sǎ arunce cu pietre. Lumea se mișca în interiorul curţii și cei doi studenţi terminali, gândeau separat strategia unei nopţi de dupǎ echinocţiul primǎvǎratic. Pare cǎ bǎiatul înalt se hotǎrâse și era gata sǎ porneascǎ la vânǎtoare. Fata de jos, ca o cǎprioarǎ încolţitǎ, ţâșni dintre pietre în alergare peste desenul pe care abia-l înfrunzise.
            Ei alergau în aceiașI direcţie. El avea picioarele mai lungi. Ca într-un joc al dragostei ea își încetini pașii. El o ridicǎ în braţe și se roti ca o linie galbenǎ în centrul spiralei.