Comandantul terminase de citit Ordinul de front şi unităţile Diviziei a treia ghidate de câteva comenzi scurte, părăsiră în ordine aeroportul din nordul Bucureştiului. De aproape o lunǎ, în așteptarea mobilizǎrii, apǎraserǎ importantul obiectiv militar de aviaţia inamică. Câteva bombe reușiserǎ sǎ muşte porţiuni dintr-o pistǎ de aterizare, dar antiaeriană îşi făcuse datoria alungând avioanele inamice răzleţite în jos spre Ploieşti. Ca soldat în garda regelui Mihai, de unde plecase de trei săptămâni, Titi încă nu cunoscuse războiul şi iată că acel ceva, nici curiozitate, nici nerăbdare, dar nici teamă de a da piept cu duşmanul, era inevitabil sǎ se întâmple, se împlinise mai repede decât preconiza. În gardǎ, se plictisise de ţinuta rigidă, de disciplina exageratǎ care îl făcea să se simtă prea încorsetat în uniforma elegantă ce trebuia s-o poarte impecabil, fǎrǎ a-i oferi în schimb nimic spectaculos, nici o posibilitate de a se afirma prin ceva anume, în faţă carmarazilor, sau în proprii lui ochi. Așa cǎ atunci când i s-a ivit prilejul nu a ezitat sǎ aleagǎ.
Nu-şi găsise acolo rostul. Se simţea bine şi apreciat doar când ajungea, destul de rar, la Crucea de piatră şi se privea ca într-o oglindǎ în ochii fetelor ce se înviorau brusc, sǎrind sǎ-l întâmpine. Întârzia mai mult în salon, având un cuvânt şi o glumă bună pentru fiecare dintre fete, de multe ori nici măcar nu mai ajungea în camerele de sus să fericească vreo norocoasă.
Pe străduţa pietruită a Dudeştilor, dincolo de intersecţia cu Dorobanţi, trăsurile începeau să oprească în faţă bordelurilor după ce se lăsa întunericul. Flǎcǎruia felinarului, roşie de la gazul îndoit cu apǎ, agăţat direct pe zidul casei sau în poartă, dacă exista şi o curticică, nu reuşea să lumineze într-ajuns feţele celor care intrau scoţânduşi pălăria, dacă era vreun domn, sau chipiul, dacă era unul dintre ofiţerii venetici ce umpluseră străzile Bucureştilor. Cei cu bască treceau ceva mai în jos căci stradă plăcerilor avea mai multe stabilimente. Oferta fiind după buzunarul clientului.
Odată intrat în salonul larg cu pereţii plini de tablouri, aşezat la una din cele câteva mese, băutura şi flecǎreala fetelor care stăteau în picioare lângă soba de teracotă ce ocupa jumătate din perete, te făceau să uiţi de bombardamentele tot mai dese în ultima vreme. Sorbeai un pahar două din băutura fină şi numai după aceia îţi clăteai ochii alegându-ţi una dintre fetele îmbrăcate astfel încât să pună în valoare calităţile de patrimoniu.
Venise să-şi ia la revedere. Aranjase la cazarmă cu sublocotenetul Haralambie, zicându-i că nevasta e gata să nască şi trebuie s-o încurajeze cumva înainte de plecare. Transferat de curând din Garda Regală nu-i ştia nimeni rostul aşa că încercarea dăduse rezultate. În birjǎ se gândise deja la Suzi, şi-ar fi dorit s-o găsească liberă. A avut noroc. Nu-şi mai plătise de mult abonamentul, dar Miţa, patroana, avea slăbiciune la el. Cum îl văzu îl luǎ în braţe şi-i şopti la ureche:
– Unde mi-ai fost puşlama? Am crezut că m-ai tradus. Ce e cu uniforma asta pe tine? Titi era într-o uniformă militară obişnuită, o predase pe cea specială cu ciucuri și firete.
– Îţi povestesc mai târziu. Las-o pe Suzi cu mine şi dǎ-ne sus şi o sticlă cu lichior de nuci. Patroana se uită lung, fetele nu aveau voie să bea în timpul lucrului, dar se execută îndată. O luǎ pe Suzi de mânǎ extrăgând-o cu o plecăciune “vinovată” din grupul ce se strânsese în jurul lui. Fetele ţuguindu-şi buzele supărate izbucniră pe mai multe voci.
– Titişor, ia-mă pe mine!
– Doamnelor, va rămân dator!
În camera de sus, patul larg cu aşternut roşu după două păhăruţe de lichior i-a primit bine. Dar parcă nu se potriveau ca altădată jocurile. Nu ardea focul…
– Suzi, ştiai că iedul tău stâng e mai nătâng şi dreptul mai fudul? Pare că n-au supt la fel. Avea un bust perfect Suzii şi-i plăcea să-i mângâie sănii, să-i potrivească în căuşul palmei ridicându-i uşor spre gura lacomă.
– Mai lasă iezii că ne-apucă nǎmizii fără speranţǎ! Ce-i cu pistolul tău vegetează? Sau n-are gloanţe, de nu percuteazǎ? Hotărăşte-te până joi!
– Suzi, mâine plec la război. Îl împinse cu putere de deasupra. Aprinse lumina şi mânioasă în pielea ei ce lucea, piele de femeie tânărǎ îl cercetǎ intens, cuprinzând-o încet din interior întunericul.
– Bine mă Titi şi noi?... Devenise dintro-datǎ purtătoarea de iluzii a tuturor fetelor care-şi făceau meseria fără tragere de inima în camerele alăturate. Veni lângă el, îi lua mâinile şi i le puse pe sâni cu capul dat pe spate şi frecandu-i de mâinile lui. Sfârcurile deveniseră tari şi sănii flǎmânzi parcă cerşeau adăpostul.
– Bine mă Titi!...
