ÎNCEPUT DE IARNǍ
CU EMA
„Într-o noapte, în timp
ce Ema se plimba printre macii şi
fluturii ei, l-a vǎzut pe
Anton zâmbind dintr-o fotografie veche. Era un Anton tânǎr, abia întors din
Rǎzboiul cel Mare.”
( Ema şi câmpul cu maci – din
volumul Povestiri aproape
fantastice. Nicolae Radu )
Miezul unei zile din decembrie anul trecut m-a prins pe o bancǎ în
scuarul din Piaţa Universitǎţii. Obosit dupǎ hoinǎreala prin librǎriile şi
anticariatele din centrul Bucureştiului îmi luasem câteva clipe de rǎgaz
înaintea întâlnirii cu Es, un cunoscut poet cǎruia îi promisesem un exemplar
din prima mea carte. Priveam la grupurile de tineri care sporovǎiau aşezaţi pe
bǎncile din parc. Lângǎ mine s-a oprit o femeie. M-am tras spre marginea bǎncii
sǎ-i fac loc. Femeia s-a aşezat fǎrǎ a spune bunǎ ziua sau mulţumesc. A
scotocit prin buzunarele pardesiului gǎsind un pachet cu ţigǎri. A scos din el
una, şi-a aprins-o, a tras cu sete câteva fumuri. Apoi privirea ei s-a oprit pe
cartea lǎsatǎ între noi pe bancǎ. Fǎrǎ sǎ scoatǎ o vorbǎ a luat-o şi a
deschis-o. Cu coada ochiului am desluşit
titlul povestirii de pe paginǎ: Ema şi câmpul cu maci.
O
priveam pe femeie mai mult curios decât amuzat. Era o doamnǎ în vârstǎ cǎreia
trǎsǎturile feţei îi pǎstrau frumuseţea anilor trecuţi. Ţinuta ei, gesturile
mǎrunte – felul cum întorcea pagina,
eleganţa cu care ţinea ţigara între degete – îmi trasmiteau o nobleţe
aparte. În timp ce citea pe frunte îi apǎruserǎ cutele încordǎrii. Îşi uitase
probabil ochelarii acasǎ. Faţa i se schimba, trecea de la bucuria copilǎreascǎ
la zâmbetul melancolic. Cât timp a durat lectura nu am îndrǎznit sǎ scot un
cuvânt.
Femeia a terminat. și a închis cartea. A rǎmas un timp privind spre
niciunde.
Aşteptam cu nerǎbdare câteva cuvinte. Mi-a plǎcut, nu mi-a...
A întârziat pe
fotografia mea de pe copertǎ. O privea şi din când în când mǎ cerceta şi pe
mine. Nasturele de sus al pardesiului se desfǎcuse, și am vǎzut capotul
albastru. Un fir încerca sǎ scape din ghemul coincidenţei.
Am încercat sǎ mǎ agǎţ de el.
– Nu vǎ este frig ?!
– Parcǎ ai fi Anton! a râs femeia.
Vântul
rece care se juca cu câteva hârti pierdute pe asfaltul aleii, m-a fǎcut sǎ trag
pânǎ sus fermoarul canadienei mele. Femeii parcǎ nu-i pǎsa. A început sǎ-mi
povesteascǎ.
– Familia mea este în sfârşit fericitǎ. Fata, ginerele,
nepoţii au ce şi-au dorit. Le-am lǎsat conacul boieresc. Eu nu mai am nevoie de
el. Am cele mai de preţ lucruri. Câmpul cu fluturi şi maci, şi pe Anton.
Femeia s-a ridicat de pe bancǎ.
– Uite-l cǎ vine! mi-a arǎtat veselǎ.
Scuarul se lǎsase cuprins de ceaţǎ. Doar aleea de la intrare scǎpase de
îmbrǎţişarea lǎptoasǎ. Spre noi venea grǎbit un bǎrbat îmbrǎcat în uniformǎ
militarǎ. Cei doi s-au îmbrǎţişat fericiţi. Apoi femeia m-a prezentat.
– El este autorul.
Bǎrbatul şi-a lipit cu zgomot cizmele. Militǎreşte.
– Anton!
Mi-a întins mâna.
– Mǎ bucur cǎ vǎ cunosc.
Mâna mea a simţit rǎceala
celuilalt. Acesta s-a întors spre femeie. Vocea lui era rugǎminte.
– Sǎ mergem sǎ ne plimbǎm puţin înainte de apusul soarelui!
Femeia a zâmbit. Şi-a scos pardesiul şi l-a aruncat pe bancǎ. A rǎmas
doar în capotul albastru.
– Dǎ-mi braţul, iubitule!
– Nu ţi-ai luat un şal sǎ ţi-l pui pe umeri, a mustrat-o
Anton.
– Pentru ce?! Este o dupǎ-amiazǎ minunatǎ!
– Sǎ mergem atunci!
Au
pornit amândoi pe aleea care ducea spre ieşirea din scuar. Şi deodatǎ deasupra
lor a început sǎ ningǎ. Fulgii mari atinşi de razele apusului de soare s-au
trasformat în petale roşii de mac. Cei doi au dispǎrut dupǎ perdeaua ninsorii.
S-a ridicat și ceaţa.
Un
timp am rǎmas nemişcat retrǎind întâlnirea. M-a rupt din ale mele Es, prietenul
meu, poetul.
– Iartǎ-mǎ cǎ am întârziat, însǎ am avut de lucru la
editurǎ, s-a scuzat el.
– Nu-i nimic, l-am liniştit. Nu am avut timp sǎ mǎ
plictisesc.
I-am
dat cartea.
– Sǎ mergem la o cafenea!
Prietenul mi-a arǎtat cu un gest pardesiul rǎmas pe bancǎ.
– Al cui o fi?
– E al Emei.
Din Povestiri despre ziua de maine. Volum in pregatire
