Premianţii Argeșului

Foto Ilie Vodaian

            Mai sunt câteva zile și la 1 iunie Revista Argeș intrǎ în plinǎ maturitate numǎrând anul 50 al existenţei sale. Fǎrǎ îndoialǎ meritoriu începutul, dat fiind faptul cǎ în zona noastrǎ prin excelenţǎ industrialǎ, nu plouase cu intelectuali si nici nu prisoseau tradiţiile culturale ca în marile centre urbane, iar o revistǎ literarǎ era greu de stǎpânit în regimul acela. Putea naște idei, iar viteza de propagare a ideilor devenea periculoasǎ dacǎ organul, din turnul de control, n-ar fi fost dinainte pregatit sǎ dirijeze la sol avioanele de hârtie! Orice-ar fi n-ai cum preveni, cu alte cuvinte, aterizǎrile forţate, ca nespecialist!...

          În ianuarie 1966, un grup de scritori mai grǎbiţi se pare decât se vroia, tipǎriserǎ deja revista Meșterul Manole, dar securiștii nu legaserǎ zmeul cu sfoarǎ. Comform Scurtei istorii publicatǎ de Jean Dumitrașcu, aceștia erau: Baruţu Arghezi, Dan Biţică, ing. C. Budan, Al. Cerna-Rădulescu (secretar general de redacţie), Şerban Cioculescu, Mihail Diaconescu (redactor-şef), arh. V. Manu, Augustin Z.N. Pop, Gh. Stănculescu, Gabriel Ţepelea, ing. Nicolae Ţivilea.

          “Dragilor, zborul liber vǎ omoarǎ când ai aripi de șindrilǎ!” Și nu i-au mai dat drumul sǎ circule. Pe Argeș în jos ajunge un singur mit sacrificat!... Partidul a dictat angajǎri noi la securitate. Nu le-a cǎzut bine ǎlora bǎtrâni deveniţi eroi dupǎ ce-l arestaserǎ pe Arsenescu în munţi.

          “Puștii ǎștia noi, sunt prea sensibili și pun prea mare pasiune și preţ pentru artǎ, nu ne știu de stǎpâni! Mǎ bǎieţ’ știţi voi cum se aruncǎ o gǎinǎ moartǎ-n coteţ!?...”

          Și cu osârdie și-au instruit ortacii cum devine, cu “ţâţa vacii…”

          Poate fii și o astfel de abordare! Nu doar cea de faţadǎ. Luaţi-o ca pe-o butadǎ!… Cercetaţi angajǎrile de la securitate din acea perioadǎ. Bǎieţi tineri de pe bǎncile faculţǎţilor s-au instruit punând la punct reţeaua de anihilare a potenţialului dușman. Inteligenţia era dușmanul declarat al luptei de clasǎ. Fiind acum pregǎtiţi cu reţeau formatǎ, se putea pune pe masǎ și revista.

          Meritorie și existenţa ei în continuare, cǎci a trebuit sǎ se strecoare cu abilitate printre capcanele întinse pe de-a rândul! Redactorii șefi, indiferent care dintre ei, pe rând, au avut în gând sǎ nu-și dea cu dreptul în stângul, sǎ nu devinǎ lucrarea nici prea cinicǎ, dar nici prea partinicǎ. Starea zborului de siguranţǎ dincolo de plafonul de nori!

          Cu mici scǎpǎri, în mare s-a reușit fǎrǎ lupinguri și tonouri în picaj. Doar în vremea lui Tomozei s-a mai sǎrit din caroiaj. El a mai riscat de amorul artei, pilotând atunci poate cea mai bunǎ revistǎ din tarǎ.

          În ce mǎ privește am publicat în Argeș prima oarǎ în timpul acela. Și dragǎ mi-a rǎmas revista pânǎ azi! Cu toate cǎ nu prea am avut noroc de ea.

          Am fost zilele trecute martor la decernarea anualǎ a premiilor revistei. M-am bucurat sǎ-i întâlnesc pe premianti, ca de obicei nume importante: Nicolae Prelipceanu, Octavian Doclin și Vasile Spiridon. Meritele exclusive ale unei alegeri profesioniste se datoreazǎ actualei redacţii: Dumitru Augustin Doman Redactor șef, Nicolae Oprea, Marin Ioniţǎ, Simona Fusaru, Mariana Șenilǎ- Vasiliu, Mircea Barsila și Aurel Sibiceanu.  

         Mi-am exprimat la masa festivǎ pǎrerea cǎ pe lângǎ cei trei premianţi din arealul naţional, ar conta dacǎ ar fi ales în plus și un nume cu rezonanţǎ, argeșan. Poate cǎ Primǎria de la anul va vrea sǎ audǎ și sǎ sponsorizeze un astfel de demers.

          Multumesc poetului Ilie Vodaian pentru cǎ ne-a dǎruit de la manifestare câteva imagini.

Nicolae Prelipceanu

Octavian Doclin

Vasile Spiridon

Impreunǎ cu unul dintre foștii Redactorii Șefi drag mie Jean Dumitrașcu

Bursa îngerilor. Lumea verde

niciun protest nu surpă cerul
viaţa se prelinge pe buze
ca seva unei căpşuni strivite
un tsunami izbind
inima verde

cuvintele curg sângerii
gesturile se descompun
în imagini de lumină frântă
cu fiecare greşeală
învrăjbim îngeri

strigătul e un carusel sublim
şi explozia...
de explozie incumbă
adăposturi antiatomice
toţi murim

femei goale
ca nişte cruci albe
în cimitire
militante Greenpeace
se aruncă în valuri 

…gândesc sigur

am o problemă
(şopârlă întinsă la soare
pe plaja unui ochi
deschis timpului)

mă retrag apoi
în aşternuturi curate
alergarea în doi
e ca fericirea tâmpă

îţi ating sânii

pe rând
grijuliu cum atingi
trăgaciul

unui pistol

trebuie sa fim radicali...

în puterea nopţii cântă o pasăre
la far valurile se sparg
ultima comandă în bar
„amice nu strica zarurile...

ţi-e scris
lumea verde se va răci
ia-ţi minţile de pe mine
ţi-e scris
lumea verde se va răci

Ceară şi miere

Prietenii mei scriitorii. Nicolae Radu

Prefata la a doua carte

             “Amadeo Scãrlãtescu, critic literar, fondatorul revistei Promisiuni şi Certitudini, înainte de a pleca la întâlnirea cu clasicii şi modernii mai grãbiţi decât el, a cerut ca în placa de marmurǎ ce-i va acoperi mormântul, spre rãsãrit sã fie tãiatã o fantã nu prea groasã, ca la cutia poştalã, pentru  cei ce doresc sã-i trimitã lucrãrile lor literare.”Nota redactiei

            Mǎ aflu cumva în pielea personajului inventat de autor, sunt un fel de Amedeo Scǎrlǎtescu, trag nadejde viu, înconjurat de un zid de cǎrţi unele citite altele doar rǎsfoite şi date de-o parte, cu ochii la fantǎ, aşteptând sǎ aparǎ şi cǎrţile prietenului meu. Şi dupǎ o îndelungatǎ aşteptare iatǎ cǎ promisiunile de altǎdatǎ au devenit certitudini. S-a irosit ceva timp, pentru cǎ debutul editorial al lui Nicolae Radu s-a produs dupǎ ce a împlinit frumoasa vârstǎ de 60 de ani, când poeţii îşi pregǎtesc antologiile, iar prozatorii negociazǎ cu editorii seria Operelor complete. O viaţǎ de om care nu i-a dat prea multe şanse, dar  nici n-a reușit sǎ-i strice cuibul  ideilor şi  talentul scriitoricesc.

            Amintind debutul promiţǎtor din anii 70  –  perioada Gheorghe Tomozei, in paginile revistei Argeş – elanul şi uşoara infatuare pe care ţi-o dǎ reuşita timpurie şi înǎlţimea zborului,  îmi propun sǎ depǎşesc prǎbuşirea forţatǎ şi sǎ fac un salt peste deşertul roşu cu furtunile sale de nisip pe care le-am traversat împreunǎ ca “duşmani al poporului”. Perioada aceea este descrisǎ  în amǎnunt în cartea mea Dosarul Albaştrii, unde Nicolae Radu se regǎseşte printre personajele împroşcate cu cernealǎ albastrǎ de caracatiţa securitaţii, care ne-a imbâcsit sufletele şi ne-a marcat pentru toata viaţa.

            Dacǎ totuşi cineva, va fi interesat ulterior în alcatuirea unei monografii a autorului de acea etapa a rǎtǎcirii de turmǎ şi îndreptare a noastrǎ,  stau la dispoziţie arhivele CNSAS

            Anul trecut, în 2014,  editura Paralela 45 i-a tiparit lui Nicolae Radu prima carte de prozǎ scurtǎ, Povestiri aproape fantastice şi doar boala incurabilǎ azi a carţilor rare (din cauza tirajului), însoţitǎ de molima orbului gǎinilor care contagiazǎ de la o vreme vederea panoramatǎ a criticilor, i-a luat faţa din vitrina cǎrţilor premiate, iar autorului dreptul de a accede la masa festivǎ.

            Am aşteptat cu interes cea de-a doua carte sperând sa fie la fel de bunǎ. Ceea ce vǎ mǎrturisesc acum cu satisfacţie,  în deplinǎ cunostinţǎ de cauzǎ, s-a produs.  Povestirile din ziua de mâine, cartea apǎrutǎ la Editura Inspirescu e proaspǎtǎ şi cuprinde recolta exclusivǎ a ultimului an. Autorul şi-a pǎstrat instrumentele, tenta fantasticǎ şi  nota stranie, dar acuitatea observaţiei a mutat-o cumva mai mult spre propria persoanǎ, dându-ne posibilitatea sa-i observǎm reacţiile spontane şi imprevizibile în diferite locuri şi spaţii mai mult sau mai puţin fireşti.

            Spre exemplu În prima zi de razboi îl gǎsim pe Alfred pe colacul din plastic verde al veceului faţǎ în faţǎ cu o Ledǎ grasǎ care-l priveşte dintr-un tablou primit cadou de la un fost prieten pictor ce-i amǎgise  logodnica şi fugise cu ea. Taman când era în locul acela  sacru chinuindu-se sǎ elimine lesturile, nevoit s-o suporte nu doar pe Leda ci şi pe Zeus care semǎna izbitor cu pictorul, se declanşeazǎ agresiunea dusmanului din ţara vecinǎ pe frontiera de sud, anunţatǎ solemn de preşedintele ţǎrii pe undele radiouloui.

            Zgomotul elicopterelor ce se insinua de afarǎ, produce intestinului sǎu puturos o reacţie de eliberare şi fericirea se instaleazǎ pe chipul lui Alfred. În stradǎ se alǎturǎ mulţimii îngrozite, tocmai când trapele elicopterelor se deschideau pe cer. În locul bombelor distrugǎtoare pluteau ca nişte parapante deasupra oraşului, postere uriaşe cu disgraţioasa Ledǎ ispitindu-l pe Zeus.

            Situaţii stranii, situaţii imposibile construite de autor cu dezinvolturǎ şi fantezie, sunt risipite pe tot parcursul lecturii.

            În Bufonul, e povestea prinţului pǎrǎsit de toţi în uriaşul castel, rǎmas doar cu bufonul care încearcǎ permanent sǎ-l inveseleascǎ, nereuşind, cu toate jocurile şi scǎlǎmbǎielile sale. La un moment dat bântuind prin coridoarele şi beciurile castelului bufonul se pierde uitat lângǎ un butoi cu vin. Trec zile lungi de cǎutari inutile ale prinţului cuprins de teama singurǎtǎţii. Si gǎsindu-l pânǎ la urmǎ adormit, se produce declicul. Acum prinţul este cel care vrea sǎ-i intre în voie bufonului. Imitând jocurile şi  comportamentul celuilalt,  se transformǎ el în bufon. Un dialog al absurdului în care amândoi rostesc: “Stapâne bufonul sunt eu!”

            În  Costumul albastru, dupǎ plecarea Iuliei, povestitorul încercǎ sǎ-şi punǎ ordine în viaţǎ depǎşind iminenta perioadǎ a beţiei. Se apucǎ de curaţenie în casǎ, spalǎ geamurile, vasele din bucǎtǎrie, hainele murdare, ascunde în sertare toate fotografiile cu Iulia şi dǎ cu ochii de un costum albastru impecabil în buzunarul cǎruia gǎseşte o invitaţie tentantǎ pentru participarea la un dineu. Ieşit în stradǎ constatǎ cǎ toatǎ populaţia oraşului se îndreptǎ spre clǎdirea de pe malul râului de unde se aude o muzicǎ ofertantǎ. Pe pod însǎ se întâlnește cu un pescar. Atras de îndeletnicirea celui care urmǎrea concentrat pluta aruncatǎ în apa râului, face eforturi sǎ  înjghebeze o conversaţie, dar nu reuşeşte sǎ-l scoatǎ din ale lui. Într-un final se gândeşte sǎ-şi urmeze drumul pe care plecase.“Eşti sigur cǎ acolo vrei sǎ ajungi?”

            Discuţia devine ciudatǎ, pescarul îi destǎinuie cǎ el l-a chemat pentru cǎ l-a simţit cǎ vrea sǎ-şi schimbe viaţa. “Şi de ce costumul albastru?...”“Pentru cǎ vei deveni o scrumbie albastrǎ”… Cu fiecare clipǎ metamorfoza e tot mai evidentǎ, solzii îi acoperǎ trupul, respiraţia i se îngreuneazǎ şi chemarea râului este de neocolit. Plesnitura de luciului apei nu acoperǎ ultimul îndemn al pescarului, sentenţios ca un verset biblic:

“Fereşte-te de plasa pescarului şi de musca momealǎ!

            Dar registrul autorului capǎtǎ şi alte valenţe ca de exemplu în proza De dimineaţa pânǎ seara, un tablou dens, viu, dramatic, al unei zile din viaţa lui Mihai Codrescu. O investigaţie psihologicǎ a unui ins în prima zi dupǎ eliberarea din puşcǎrie, zi care se încheie odatǎ cu venirea serii tot în puşcǎrie dupa ce-şi omoarǎ din imprudenţǎ tatǎl. Propoziţiile scurte creeazǎ un dinamism aparte şi concentreazǎ un realism pe care nu l-ai fi putut bǎnui la Nicolae Radu, dacǎ nu ai avea textul în faţǎ şi ai vedea filmic derularea scenariului.

            Nu îmi propun sǎ dezvǎlui mai mult pentru a lǎsa cititorului plǎcerea sǎ descopere un scriitor complet şi a-i da posibilitatea sǎ întrebe cu mirare la sfârşit:

            Unde te-ai ascuns domnule pânǎ acum?

Ion Toma IONESCU

In revista Arges

Revista Arges Mai 2015

Pentru lectura clic pe titlu

Pasǎrea ceţii. El era o corabie -

Pasǎrea ceţii. 

- el era o corabie -

el era o corabie
cu grâu
ea era steaua
polarǎ
el avea sabie
la brâu
ea petale de roua
si ceara

tineau apoape
si ajunsi pe o vale
se-mbratisara
doua ape-n 
desfrâu
stropind
jucǎus

ea vioara
el arcus

Ceara si miere