Prefata la a doua carte
“Amadeo
Scãrlãtescu, critic literar, fondatorul revistei Promisiuni şi Certitudini,
înainte de a pleca la întâlnirea cu clasicii şi modernii mai grãbiţi decât el,
a cerut ca în placa de marmurǎ ce-i va acoperi mormântul, spre rãsãrit sã fie
tãiatã o fantã nu prea groasã, ca la cutia poştalã, pentru cei ce doresc
sã-i trimitã lucrãrile lor literare.”Nota redactiei
Mǎ aflu cumva în
pielea personajului inventat de autor, sunt un fel de Amedeo Scǎrlǎtescu, trag
nadejde viu, înconjurat de un zid de cǎrţi unele citite altele doar rǎsfoite şi
date de-o parte, cu ochii la fantǎ, aşteptând sǎ aparǎ şi cǎrţile prietenului
meu. Şi dupǎ o
îndelungatǎ aşteptare iatǎ cǎ promisiunile de altǎdatǎ au devenit certitudini.
S-a irosit ceva timp, pentru cǎ debutul editorial al lui Nicolae Radu s-a
produs dupǎ ce a împlinit frumoasa vârstǎ de 60 de ani, când poeţii îşi
pregǎtesc antologiile, iar prozatorii negociazǎ cu editorii seria Operelor
complete. O viaţǎ de om care nu i-a dat prea multe şanse, dar nici n-a
reușit sǎ-i strice cuibul ideilor şi talentul
scriitoricesc.
Amintind debutul
promiţǎtor din anii 70 – perioada Gheorghe Tomozei, in paginile revistei Argeş – elanul şi uşoara infatuare pe
care ţi-o dǎ reuşita timpurie şi înǎlţimea zborului, îmi propun sǎ depǎşesc
prǎbuşirea forţatǎ şi sǎ fac un salt peste deşertul roşu cu furtunile sale de
nisip pe care le-am traversat împreunǎ ca “duşmani al poporului”. Perioada
aceea este descrisǎ în amǎnunt în cartea mea Dosarul Albaştrii, unde
Nicolae Radu se regǎseşte printre personajele împroşcate cu cernealǎ albastrǎ
de caracatiţa securitaţii, care ne-a imbâcsit sufletele şi ne-a marcat pentru
toata viaţa.
Dacǎ totuşi
cineva, va fi interesat ulterior în alcatuirea unei monografii a autorului de
acea etapa a rǎtǎcirii de turmǎ şi îndreptare a noastrǎ, stau la
dispoziţie arhivele CNSAS
Anul trecut, în
2014, editura Paralela 45 i-a tiparit lui
Nicolae Radu prima carte de prozǎ scurtǎ, Povestiri
aproape fantastice şi doar boala
incurabilǎ azi a carţilor rare (din cauza tirajului), însoţitǎ de molima
orbului gǎinilor care contagiazǎ de la o vreme vederea panoramatǎ a criticilor,
i-a luat faţa din vitrina cǎrţilor premiate, iar autorului dreptul de a accede
la masa festivǎ.
Am aşteptat cu
interes cea de-a doua carte sperând sa fie la fel de bunǎ. Ceea ce vǎ
mǎrturisesc acum cu satisfacţie, în deplinǎ
cunostinţǎ de cauzǎ, s-a produs. Povestirile
din ziua de mâine, cartea apǎrutǎ la Editura
Inspirescu e proaspǎtǎ şi cuprinde recolta exclusivǎ a ultimului an. Autorul
şi-a pǎstrat instrumentele, tenta fantasticǎ şi nota
stranie, dar acuitatea observaţiei a mutat-o cumva mai mult spre propria
persoanǎ, dându-ne posibilitatea sa-i observǎm reacţiile spontane şi imprevizibile
în diferite locuri şi spaţii mai mult sau mai puţin fireşti.
Spre exemplu În prima zi de
razboi îl gǎsim pe
Alfred pe colacul din plastic verde al veceului faţǎ în faţǎ cu o Ledǎ grasǎ
care-l priveşte dintr-un tablou primit cadou de la un fost prieten pictor ce-i
amǎgise logodnica şi
fugise cu ea. Taman când era în locul acela sacru
chinuindu-se sǎ elimine lesturile, nevoit s-o suporte nu doar pe Leda ci şi pe
Zeus care semǎna izbitor cu pictorul, se declanşeazǎ agresiunea dusmanului din
ţara vecinǎ pe frontiera de sud, anunţatǎ solemn de preşedintele ţǎrii pe
undele radiouloui.
Zgomotul
elicopterelor ce se insinua de afarǎ, produce intestinului sǎu puturos o
reacţie de eliberare şi fericirea se instaleazǎ pe chipul lui Alfred. În stradǎ se alǎturǎ
mulţimii îngrozite, tocmai când trapele elicopterelor se deschideau pe cer. În locul bombelor
distrugǎtoare pluteau ca nişte parapante deasupra oraşului, postere uriaşe cu
disgraţioasa Ledǎ ispitindu-l pe Zeus.
Situaţii
stranii, situaţii imposibile construite de autor cu dezinvolturǎ şi fantezie,
sunt risipite pe tot parcursul lecturii.
În Bufonul,
e povestea prinţului pǎrǎsit de toţi în uriaşul castel, rǎmas doar cu bufonul
care încearcǎ permanent sǎ-l inveseleascǎ, nereuşind, cu toate jocurile şi
scǎlǎmbǎielile sale. La un moment dat bântuind prin coridoarele şi beciurile
castelului bufonul se pierde uitat lângǎ un butoi cu vin. Trec zile lungi de
cǎutari inutile ale prinţului cuprins de teama singurǎtǎţii. Si gǎsindu-l pânǎ
la urmǎ adormit, se produce declicul. Acum prinţul este cel care vrea sǎ-i
intre în voie bufonului. Imitând jocurile şi comportamentul
celuilalt, se transformǎ el în bufon. Un dialog al absurdului în care
amândoi rostesc: “Stapâne bufonul sunt eu!”
În Costumul
albastru, dupǎ plecarea Iuliei, povestitorul încercǎ sǎ-şi punǎ ordine în
viaţǎ depǎşind iminenta perioadǎ a beţiei. Se apucǎ de curaţenie în casǎ, spalǎ
geamurile, vasele din bucǎtǎrie, hainele murdare, ascunde în sertare toate
fotografiile cu Iulia şi dǎ cu ochii de un costum albastru impecabil în
buzunarul cǎruia gǎseşte o invitaţie tentantǎ pentru participarea la un dineu.
Ieşit în stradǎ constatǎ cǎ toatǎ populaţia oraşului se îndreptǎ spre clǎdirea
de pe malul râului de unde se aude o muzicǎ ofertantǎ. Pe pod însǎ se întâlnește
cu un pescar. Atras de îndeletnicirea celui care urmǎrea concentrat pluta
aruncatǎ în apa râului, face eforturi sǎ înjghebeze o
conversaţie, dar nu reuşeşte sǎ-l scoatǎ din ale lui. Într-un final se gândeşte sǎ-şi urmeze drumul pe care plecase.“Eşti
sigur cǎ acolo vrei sǎ ajungi?”
Discuţia devine
ciudatǎ, pescarul îi destǎinuie cǎ el l-a chemat pentru cǎ l-a simţit cǎ vrea
sǎ-şi schimbe viaţa. “Şi de ce costumul
albastru?...”“Pentru cǎ vei deveni o scrumbie albastrǎ”… Cu fiecare clipǎ
metamorfoza e tot mai evidentǎ, solzii îi acoperǎ trupul, respiraţia i se îngreuneazǎ
şi chemarea râului este de neocolit. Plesnitura de luciului apei nu acoperǎ
ultimul îndemn al pescarului, sentenţios ca un verset biblic:
“Fereşte-te de plasa pescarului şi de
musca momealǎ!
Dar registrul
autorului capǎtǎ şi alte valenţe ca de exemplu în proza De dimineaţa pânǎ seara, un tablou dens,
viu, dramatic, al unei zile din viaţa lui Mihai Codrescu. O investigaţie
psihologicǎ a unui ins în prima zi dupǎ eliberarea din puşcǎrie, zi care se încheie
odatǎ cu venirea serii tot în puşcǎrie dupa ce-şi omoarǎ din imprudenţǎ tatǎl.
Propoziţiile scurte creeazǎ un dinamism aparte şi concentreazǎ un realism pe
care nu l-ai fi putut bǎnui la Nicolae Radu, dacǎ nu ai avea textul în faţǎ şi
ai vedea filmic derularea scenariului.
Nu îmi propun sǎ
dezvǎlui mai mult pentru a lǎsa cititorului plǎcerea sǎ descopere un scriitor
complet şi a-i da posibilitatea sǎ întrebe cu mirare la sfârşit:
Unde te-ai
ascuns domnule pânǎ acum?
Ion Toma IONESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu