Mihail si Gavril

Aripile sfinţilor Mihail şi Gavril fâlfâie obosite deasupra Clubului Colectiv şi o tristeţe ascunsǎ se citeşte pe chipurile lor de arhangheli. 

Prea mare grozǎvia şi au trebuit sǎ cǎlǎuzeascǎ atâtea suflete nevinovate! E un dute-vino care parcǎ nu mai are sfârşit!

Sǎ aprindem o lumânare şi sǎ continuǎm sǎ cercetǎm în întunericul nopţii şi durerii care ne-a cuprins, lumina şi bucuria vieţii.

Breaking News. Schimbarea sutanelor

În acest moment la COLECTIV (ora19), doisprezece preoţi cu televiziunile dupǎ ei oficiazǎ o sjujba de pomenire. Rǎspunzând la întrebarea ţintitǎ a unui reporter, ce donaţii a fǎcut biserica ortodoxǎ(?), unul dintre aceştia a declarat cǎ feţele bisericeşti au donat pentru spital, şapte tone de sânge...

În plus, de mâine se vor trage în Bucureşti clopotele, iar Preafericitul Daniel se va retrage în rugǎciune la Sinaia.

Primul meu gând, pǎcǎtos ce sunt m-am întrebat: când au donat sângele preoţii, cum se vor fi descurcat cu sutanele?...

Deja la instituţia bisericii s-a produs o schimbare la greu. Şi-au donat sângele pǎstrând pentru ei milioanele.
Oare, nu-i aude şi nu-i vede Dumnezeu?...

 

Schimbul doi. Poveşti din Cutia de viteze

Cutia de viteze îşi arǎta sufletul, pentru cel care voia sǎ-l pǎtrundǎ, mai ales în schimbul de dupǎ amiazǎ. Dupǎ ce cǎtre searǎ, dupǎ operativa de la ora 17 plecau acasǎ şefii şi culuarele se goleau de agitaţia paşilor grǎbiţi, ca într-un stup unde albinele lucrǎtoare terminaserǎ de strâns polenul.

Parcǎ şi zgomotul, scos din mǎruntaiele strungurilor automate ce mestecau înghiţând barele de metal, se aşeza mai paşnic, devenind mult mai suportabil, armonizǎndu-se cumva, precum momentul de încǎlzire al unei orchestre simfonice în aşteptarea baghetei care sǎ-i dea semnalul de început al concertului.

Atunci era clipa când ea ieşea la plimbare pe falezǎ, într-o rochie albǎ uşoarǎ… Urmǎream cum desculţǎ cǎlca pe dalele stropite de ulei, pline de şpan, ca pe scoici în nisipul spǎlat de valuri şi nu curgea sângele, cǎci briza mǎrii vindeca pe loc orice ranǎ. Continuam sǎ scriu versuri în punctual meu de control final.

La montaj totul era pregǎtit. Costicǎ Turigioiu adusese cǎruciorul cu cartere diferenţial, aşezate frumos pe ţepuşe. Mija trǎgea cu un cârlig de la cabinele de zgomot ultimul coş de pinioane. Reuşise şi Sora sǎ asigure numǎrul cerut de pǎtrate(axe readucere) şi furci. Toboiu îmbrǎcat de plecare îi dǎdea ultimele indicaţii lui Mǎnel, sǎ schimbe reglajul la şevǎr şi sǎ nu plece acasǎ dacǎ nu bagǎ în tratament şarja de trenuri pentru a doua zi. Tudose cobora deja coasta pe jos spre Colibaşi fluierând în gând, mulţumit, Cavaleria rosticanǎ, semn cǎ azi se pupase  bine pata la cuplu conic.

Concertul  începea la montaj într-un ritm fabulos, dupǎ pauza de masǎ. Pistoalele cu aer comprimat şi ciocanele de cauciuc gâdilau timpanele... Echipa prinsese puteri. Nu ştiu care dintre operatori adusese un bidon cu must. Fetele se înroşiserǎ deja în obraji, iar bǎieţii aveau curaj şi spuneau glume deochiate. Se învârtea turnichetul precum cǎluşeii în târg la Zǎrneşti, iar la bancul de probǎ zbârnâiau cutiile fǎcând în câteva secunde întregul ciclu, pânǎ într-a cincea şi înapoi, însǎ recitalul acela nu se lega niciodatǎ pǎnǎ la sfârşit. Ceva se strica!

O trompetǎ sau un corn englez slobozea din plǎmâni cǎtre Vişan seful de echipǎ:

– Gheorghe, nu mai am axe de articulaţie. Atunci Vişan alerga pe culuarul principal spre atelierul Diverse. Nu fâlfâia pe falezǎ nici o rochie albǎ.

Puiu Ancuţa dǎdea vinovat din umeri. Se stricase maşina de filetat.

– Ar fi o soluţie, la magazia de piese neconforme, ochelaristul şi dǎdu din cap cǎtre mine ce mǎ aflam în celǎlalt capǎt al liniei, mi-a "arestat" mai devreme nişte piese cu canalul un pic excentric, dar funcţional ar merge, nu se bagǎ de seamǎ. Mi-e teamǎ cǎ se trezeşte cetecistul din reverie!

– Sparge lacǎtul TU, eu mǎ duc sǎ ţin de vorbǎ ochelaristul!

Lentile groase. Povesti din Cutia de Viteze

Voinescu, inginerul cu ochelarii lui cu lentilǎ groasǎ, emana tehnicǎ prin toţi porii. Vorbea puţin, la obiect, o voce calmǎ, calculatǎ, dar şi cultivatǎ în acelaşi timp, iar când zâmbea, parcǎ rǎsǎrea soarele pe chipul lui sever şi blând. Un uriaş care parcǎ nu-şi încǎpea în piele cu braţele şi picioarele prea lungi.

A venit la Cutie de viteze în timpul stagiaturii, dar era prin toate datele percepute la prima vedere, mult mai matur. Poate de aceea s-a impus atât de repede, fiind numit la conducerea serviciul de tehnologi. Schimbam cu el vorbe cu placere  şi mǎ punea sǎ-i arǎt cum se controleazǎ practic pe aparatele de control mai complexe, piesele fabricate în linie. Nici nu am simţit când s-a produs trecerea, ca eu sǎ primesc sfaturi, despachetând aparatura nouǎ, electronicǎ, de la dotǎrile ulterioare.

Odatǎ, la o adunare generalǎ, nu duceam lipsǎ în acele vremuri de tot felul de şedinţe care sǎ ne ridice nivelul politico-ideologic şi “responsabilitatea comunistǎ”, a luat cuvântul şi Voinescu. Fǎrǎ activism! Secţia era intr-o situaţie dificilǎ _ şi-a strecurat mesajul în sufletul tuturor. Marcat de meşteşugitele fraze spuse direct, trasate parcǎ pe planşetǎ, cu un creion bine ascuţit ne-a explicat calea de urmat. Am transcris acasǎ din memorie, pigmentând cu umor, nu doar discursul inginerului Voinescu, ci şi observaţiile mele asupra efectului transmis sǎlii.

A ieşit un Proces verbal special pe care i l-am dat a doua zi sǎ-l citeascǎ. A râs cu lacrimi şi am rǎmas oarecum prieteni. Îi povestisem pǎţaniile mele cu securitatea şi era printre puţinii cu care puteam schimba opinii literare.

Mǎ certa uneori cǎ ma preocupǎ prea puţin viitorul meu. A venit la un moment dat chiar şi cu o soluţie. Devenise profesor la institutul de subingineri. Dorea sǎ mǎ înscriu, sǎ dau examen acolo şi-mi asigura admiterea şi eventualele probleme la examene.

Degeaba îi spuneam cǎ absolvisem umanul, chiar dacǎ mi-a plǎcut matematica, literatura era visul meu.  Simţeam cǎ am o serie de goluri în ştiinţele exacte. Nu-l mulţumea rǎspunsul, propunându-mi sǎ rememorǎm împreunǎ materia din liceu şi asigurându-mǎ cǎ ştiu mult mai mult decât studenţii sǎi.

Doar argumentul meu cǎ urmǎresc sǎ fac ziaristica la Stefan Gheorghiu, singura cale prin care credeam eu cǎ-mi recâştig dreptul sǎ public (drept ce-mi fusese luat) şi am dosarul deja depus spre aprobare i-a diminuat insistenţa.

Dosarul meu, niciodatǎ aprobat! S-a considerat cǎ sunt în continuare un potenţial pericol!

Îmi pare rǎu cǎ nu l-am ascultat atunci pe inginerul Vasilescu. Curând avea sǎ plece ca Director la Oltcit.