Truică, prinţul şi marea cufureală

Sincer m-aş bucura ca măcar un singur român aflat vremelnic la putere ce a avut în mâini borcanul cu miere, sau ar fi putut să-l aibă dacă ar fi vrut, nu şi-a băgat degetele murdare sau vreun rât, lustruit antiseptic cu ceară, în miere, până la gât.

Am încă în memorie instituţia televiziunilor la telejurnalul de seară, cum păzeau ursul cu camerele deschise, vorbeau de separaţia puterilor statului şi-i dădeau peste bot să nu iasă din bârlogul palatului de la Cotroceni, dintre vise, să ameninţe în nevrednicia lui integritatea borcanului cu compuşi meliferi de pe masa cinstiţilor mireni şi să încalce Doamne feri constituţia!

Mierea a stat pe masă doar la palatul Victoria sau la parlament, că evident acolo erau trântorii, marii masculi ai neamului albinesc, alde Ioan Oltean, Ioan Adam,  Viorel Hrebenciuc, care făceau istoria şi sugeau sugiuc. Un sugiuc mai special. Hocus pocus  şi se topea din borcan conţinutul floral.  Ce e drept bântuiau muştele, ditamai viespi şi mai plevuştele, bâzâiau ce bâzâiau, îşi luau tainul, pădurile de salcâm, câmpurile cu flori şi plecau.

Mărturisesc l-aş putea înţelege pe Truică, „umbra vocii Patriciei Caas”, mare cântăreaţă! El şi-a extras numai florile, nu strică el că a rămas mai puţină verdeaţă pe moşia prinţului Paul de Romania.

Şi la zece ani, după ce s-a consumat toată mierea, singurul vinovat pare să fie ursul. Nu şi-au uitat discursul televiziunile:

„Ursul a ştiut de la servicii jaful, l-a acoperit cu cearşaful şi a păstrat tăcerea! El e singurul vinovat că s-a terminat mierea şi nu s-a autosuspendat!”

Oare zece ani să fi stat degeaba? Mai ieşea la televizor, mai ameninţa, 

mie mi se părea că îşi făcea treaba constituţional, cum putea… 

(E trist că eşti băsist, autore!...Ce să fac, a rămas singura speranţă, 

trag nădejde „not to be smeared him more!”

În „epoca întunericului” cum a botezat-o marele ziarist Bogdan Chiriac, cum s-o fi schimbat din rădăcini justiţia, orbeşte? Şi-a băgat coada vreun drac? Înalta curte pascuieşte acum rechini. DNA-ul şi ANI nu existau. Lucrau cumva marţienii pe ultrascurte la proiect? Sau americanii ne-au pus pe tavă un concept expert americănesc:

„Aia care au furat miere să mănânce otavă şi să bea vin fiert în beciul domnesc!”

Plai balai - pamflete politice

Pornografii parlamentare

„Aflat în centrul unor acuzații grave de viol, actorul porno James Deen dezvăluie cum se desfășoară lucrurile într-o companie care produce filme porno cu scene de sex extrem. Totul e permis în culise, scenele de sex continuă și după ce se oprește camera, iar limitele sunt impuse prin așa-numitele safe words (cuvinte de siguranță), pe care actorii le rostesc atunci când totul devine prea greu de suportat.”

Citeam acest pasaj într-un articol pe internet şi mă gândeam cât de mult seamănă situaţia descrisă cu ce se întâmplă de ani buni la noi în parlament. Aceeaşi obişnuinţă căpătată într-o casă de filme porno, ce nu mai poate fi controlată la un moment dat când  scenele de sex extrem degenerează şi nu se mai opresc, continuând în văzul lumii în pauze, la bufet, pe holuri sau în baia comună, căci jucătorii au acces nelimitat la alcool şi la orice fel de jucării sexuale.

Tranzacţiile sunt la vedere, ruşinea, bunul simţ au dispărut de mult; morala parlamentarului, vorbă deşartă; forţarea situaţilor nu are limite pentru că de-aia sunt plătiţi actorii să-şi facă propriile legi şi să forţeze limitele. Paroxismul la care ajung pentru a-şi satisface simţurile şterge graniţa dintre libertate şi viol.

Nu mai puțin de nouă actrițe îl acuză pe starul porno James Deen de viol, în cazul de la care pornisem, pentru că femeile l-ar fi rugat să se oprească şi acesta nu s-ar fi oprit când ele nemaiputând suporta, durere s-au altceva, au folosit cuvântul de siguranţă („roşu” de obicei.).

            Ioan Oltean e un fel de James Deen, iar cuvântul de siguranţă,

degeaba se rosteşte peste tot în Parlament şoptit sau cu voce tare (DNA, DNA!)… Nici realitatea nici filmul nu mai poate fi oprit. Pentru că ei parlamentarii sunt în slujba poporului şi nouă ne place nu-i aşa, să privim filmele porno…

Plai bălai - pamflete politice

Sibiu. Targul de Craciun

Tradiţia familiei e ca de Sfântul Nicolae, ziua lui Laurenţiu, să fim la Sibiu.

În Piaţa Mare, după ce ne-am cazat la hotel şi am reuşit să ne strecurăm pe o străduţă strâmtă, croită pe vremea când SUV-urile încă nu căutau locuri de parcare, oraşul ne-a întâmpinat, ca şi anul trecut, sub o umbrela imensă de steluţe, în locul magic al Tărgului de Crciun.

Acelaşi spaţiu prietenos cu căsuţele poveştilor doldora de dulciuri, cu grătarele  perpelind ciolane rozalii, costiţă afumată şi alte minunăţii porceşti ce se topesc în gură umezite cu un pahar de vin fiert (glintwein), adus în sticle pântecoase de negustori, direct din podgoriile Moldovei; cu langoşi, căluşei şi maşinuţe pentru bucuria copiilor, cu o famfară a Moşilor care cu o anume blândeţe se încălzeau suflând în alămuri o muzică ce parcă venea din străfunduri atemporale şi cu oameni destinşi, afişând pe chipuri bucuria de a se afla acolo într-un oraş străvechi, aşezat să dureze cât va să fie timpul.

Ce m-a impresionat cel mai mult a fost o bătrânică aşezată la o căsuţă să cumpere ceva. Cu o vorbă domoală şi caldă, auzind ce vorbim şi-a lăsat rând şi a mers cu noi prin mulţime să ne arate unde găsim cel mai bun vin.

Dimineaţă după ce Moş Nicolae şi-a lăsat în ghetuţe darurile pentru copii am coborât să mai dăm un tur la lumina zilei şi să negociem amintiri. O ceaţă groasă pondera adâncimea imaginilor Nikonului, ceea ce nu ne-a împiedicat să scormonim cu obiectivul culorile pastelate ale zidurilor.

În piaţă, cu pas sfielnic, am deschis uşa unei biserici. O mulţime de oameni aşezaţi în bănci, nemişcaţi, participau la slujbă. Parcă pătrunsesem într-o oază de linişte pe o insulă luminoasă unde preotul, cu o voce calmă, încărca de energie siluetele acelea adunate să primească binecuvântarea cerească.

Mă gândeam că dincoace de munţi, în bisericile  noastre, s-ar fi găsit o babă să aprindă vreo lumânare, să se foiască printre icoane, sau să şoptească la urechea alteia că văduva lui Ioane al Vetuţii a venit la sfânta biserică cu fusta despicată şi fără batic pe cap. „Nu ştiu de ce părintele n-a zis pâs şi n-a scos-o afară pe stricată! Sau o cheamă la el diseară să-i  facă educaţie… Păcătosul ăsta de ţap tânăr ne face de râs!”

Era atâta linişte şi siguranţă în limba maghiară a preotului, încât am simţit că trebuie să părăsesc insula.

Se făcuse 12 şi-un sfert. Frig afară. Fanfara moşilor încă nu se trezise, dar căsuţele cu bunătăţi erau deschise. Ştiam sigur unde e cel mai bun vin fiert.