Notă. Mâine e Sfântul Ion şi au trecut sărbătorile. Va trebui să mă opresc şi eu din daruri. Fructele sunt prea crude. Poate când or mai da în pârg...
*
Noi
cei de la control când se fabricau cutii de viteze Estafette, am prins acea
perioadă la angajare, ne strângeam în laboratorul lui Staicu, o încăpere mare
din zid poziţionată sub biroul de la etaj al şefului de secţie, cu geamuri
largi ce dădeau spre afară şi cu pervazurile pline de flori. Se mai găseau
acolo un microscop universal, câteva
durimetre şi dulapuri în care adăstau aşezate pe rafturi o seamă de instrumente
de măsurat, truse de cale, o potcoavă cât statul de om pentru verificat divizarea
roţilor dinţate şi multe altele. Toate îmbătrânite tehnic, dar bine păstrate,
şterse cu piele de căprioară după folosire, prin grija omului ordonat şi riguros care era
Ion Staicu. Înaintea lui a lucrat acolo Mitică Fulger, dar a plecat repede şef
de grupă la Sculărie.
Petre
Miu cobora din biroul de la etajul 1 şi ne ţinea şedinţă în fiecare zi
dimineaţa. El mai avea un birou la etajul doi, BOB-ul, căci a funcţionat toată
viaţa ca secretar de partid. Acolo exista şi un televizor, televizorul acela
îşi va găsi în carte rolul lui.
Sunt
sigur că Miulescu şi-ar fi dorit să iasă concomitent la pensie din ambele
birouri odată, dar în decembrie 89 i s-au dat planurile peste cap şi biroul
acela de la etajul doi i-a revenit de drept cu televizor cu tot, Sindicatului
liber. A rămas moştenire pânza roşie de pe masa lungă, cele două bănci făcute
de tâmplar, dulapul de metal unde se ţineau documentele(mult mai puţine la
sindicatul liber), doar tabloul tovarăşului a fost dat jos. Nu e acum momentul,
nu ştiam toate acestea în prima mea zi de serviciu.
În
laboratorul lui Staicu partea centrală a încăperii era ocupată de un platou, cred că avea o tonă ca greutate, o masă mare
plană tuşată din oţel masiv cam cât o masă de pârlit şi tranşat un porc de 200
de kilograme la ţară în ajunul Crăciunului. Toată lumea de acolo îi spuneau
ritplat, dar nu cred că era tehnic denumirea corectă. Pe platoul acela era
aşezat un cub într-o margine şi două perechi de prisme una peste alta,
depărtate, între care pe un dorn înfipt în ea stătea carcasa (carcasa porcului)
de aluminiu a cutiei, pe care o răsucea toată ziua la foc mic. Porcul avea
picioarele şi capul retezate deja. Ion Staicu nu se oprea din lucru nici când
ne vorbea Miu la şedinţă.
Se
învârtea în jurul ritplatului ca un titirez împingându-ne uşor, ca să nu-i stăm
în cale şi manevra într-un dute-vino continuu un dispozitiv alcătuit din două
tije dintre care una mobilă, montate pe o talpă plană ce luneca pe suprafaţa
mesei. Dispozitivul aducea cu o pârlitoare improvizată, ca să păstrăm
plasticitatea imaginii anterioare (aşa o vedeam eu atunci). În vârful tijei
mobile era prins cum am aflat mai târziu un pupitast cu ecran gradat. Nu ieşea
nici o flacără din palpatorul sensibil cu bilă! Probabil că în ecranul acela erau
înregistrate firele de păr din şoriciul porcului.
Nici
nu se termina şedinţa şi îl ruga pe Gheorghe Stanca controlorul de la carcase, sub
ochii căruia se îngrăşase porcul, să-l ajute ca să-l întoarcă pe cealaltă
parte. Cu un ciocan de bronz îi înfigea încă un dorn mai subţire (aş zice după
treaba asta că de fapt porcul era o scroafă) şi amândoi apucau de dornuri şi le
aşezau pe patru cale egale. Corpul animalului, greu deh, abia de reuşeau să
nu-l scape din mâini!... Şi Ionică, iar dădea drumul la pârlitoare. Nota
într-un carnet urmele firelor de păr înregistrate pe ecranul acelui ceas,
socotea ce socotea şi începea din nou. Probabil că nu-i ieşiseră la
numărătoare.
Am
prestat şi eu în laboratorul acela, mult mai târziu, o vreme. El pentru Dacia,
eu pentru Oltcit, dar vă spun sincer nu aveam răbdarea şi meticulozitatea lui
Staicu, să pierd toată ziua ca să pârlesc un porc. Îmi făcusem dispozitive
ajutătoare şi într-o oră, maxim două, terminam tot ce era de făcut acolo. E
vina mea desigur! Mi se confirmase a doua oară că sunt superficial. Am lucrat
câteva luni, imediat după terminarea liceului, suplinitor într-un sat, la
clasele 5-8. După 35 de minute terminam ora şi cu predatul, şi cu ascultatul,
şi nu mai aveam ce le spune copiilor, ora fiind de cincizeci de minute. Doar nu
era să le citesc din poeziile mele interzise mai târziu. Să le spun bancuri
n-aveam talent. Evident că m-am retras din învăţământ, nu-mi plăcea să păcălesc
copiii.
Pe
şefi la uzină, n-aveam de ce! Dacă mă găseau stând pe scaun rămâneam acolo nu
mă făceam că lucrez. Bun băiat Staicu, Dumnezeu să-l odihnească şi pe el că tot
timpul stătea în picioare! Profesionist, dar temător. Vorbea cu doamna Tudor rezemat
de ritplat şi dacă intra cineva pe uşă, dădea drumul la pârlitoare. Doamna
Tudor era singura femeie din grupa lui Miu, secretara. N-o ţinea în birou cu
el.
Curând
au venit şi vremuri mai bune când n-a mai putut ţine piept avalanşei de femei
care doreau să intre la calitate. Şi mai de voie, mai de nevoie, împins blând de
la spate de secretarul de partid pe uzină, trebuia să ţină cont de promovarea
femeii nu? situaţia pe sexe s-a schimbat şi în grupa lui Miu.
–De
azi în colectivul nostru a mai venit un coleg. Vă rog să-l ajutaţi să se
integreze, a terminat liceul şi va fi schimbul nostru de mâine. Şi către
secretară:
–Doamnă,
să-i faceţi bon de halat şi să mergeţi după acte la personal, iar tu Cojocare
să-l iei pe lângă tine şi să-i arăţi tot ce ştii. Deocamdată va lucra în
atelierul Diverse. Să-l ţii departe de Aurică, că-l strică! (Nu se=mpiedica
ditamai secretarul de partid de un rahat de cacofonie!) Ăsta e în stare să-l
înveţe la prostii. Apropo Aurică şi azi miroşi a băutură, ce mi-ai promis? Să
treci prin montaj şi să-ţi iei strâmbăturile alea de schimbătoare de viteze
înapoi! Atât te-am rugat, să nu mai văd stiva de manete aruncate pe jos de
nebunii ăia că nu se pot monta!
–Petrică,
tu şti bine că ăsta e mirosul meu natural. (Aurică Manea avea o voce spăşită de
om amărât, domol.) Nu sunt muiere să dau cu parfum şi nici baligă de cal! Iar
manetele alea, dacă te uitai mai bine, vedeai că sunt furate de ei la schimbul
trei nu sunt date de mine. Nu sunt marcate cu vopsea, deci nu sunt trecute prin
control.
Nea
Aurică mai în vârstă decât toţi s-a prăpădit Dumnezeu să-l ierte! Era singurul
care vorbea la pertu cu şeful Miu. Lucraseră împreună la Hala IV, amândoi controlori.
Aşa e viaţa îmbârligată. Îi cam plăcea ţuica dar era un om cumsecade. Lua din
dulap un gât de ţuică, reglorii îi învăţaseră melicul şi păstrau totdeauna
sticla umplută la semn. (Vino să vezi că nu m-am atins de ea e la fel ca
săptămâna trecută!) Am mers împreună de la şedinţă. Acum eram trei controlori
în atelierul Diverse. Ajunşi la punctul de control final, Aurică s-a desprins
de noi el îşi avea dulapul în linie. Nu era încuiat. A luat sticla şi a tras un
gât mai lung, cu sete. Apoi a dat la o parte operatorul care redresa după
sudură degetul levierului şi cu mâna lui, direct în dispozitivul de control, a
îndreptat personal toate manetele, fluierând în zgomotul acela din linie un
cântec de pahar.
Îmi
dau seama că din tot ce am povestit până acum spiritul meu caustic a extras mai
mult părţile negative şi că în uzină toate lucrurile păreau să meargă anapoda.
Vă daţi seama că schimbasem o lume şi intrasem în alta pe care n-o înţelegeam,
iar zgomotul acela de fond infernal din secţie, declanşat nu de o moară ci de
sute de mori care măcinau fiarele, nu avea darul să mă limpezească, distingeam
deformat. Aburii, mirosurile, şpanul de pe jos, uleiurile care se scurgeau pe
cimentul jupuit, stivele de piese în dezordine, utilajele aruncate ca seminţele
din pumni, pe un câmp neîngrijit, îmi intrau în ochi ca o ceaţă groasă şi
distingeam doar nişte umbre, oamenii.
Patruzeci
de ani am trăit în acel mediu şi m-am transformat odată cu el. Aici ar fi
potrivită o altă fotografie, să consult arhivele poate găsesc cum arăta secţia
când am intrat prima oară în ea. Cum arată acum? şi de ce mă simt legat de
oamenii cu care m-am certat, pe care i-am ajutat şi m-au ajutat în aceeaşi
măsură, pe unii i-am admirat, pe câţiva i-am iubit, pe alţii am încercat să-i
înţeleg. Ei fac parte din mândria mea că am trăit lângă ei şi e o altă poveste.
Din păcate nu ne mai putem aduna toţi decât între filele unei cărţi. Cum poate
cuprinde o carte, viaţa?
Victor
Cojocaru m-a învăţat tot ce ştiu, ce reprezintă o sutime, ce înseamnă un micron,
cum să interpretez un desen de construcţie, ce e o cotă, o toleranţă, un lanţ
de cote, un ajustaj, cum se măsoară cu şublerul, cu micrometrul, cum se face un
joc de cale. A mers cu mine la microscopul din laboratorul lui Staicu şi după
ceva parlamentări l-a convins să mă lase să-l folosesc. Cum se măsoară
rugozitatea cu rugozimetru, dar mai ales cu buricul degetului mare…
Celelalte,
intransigenţa, respectul oamenilor, le-am însuşit singur, prindeam repede.
