Schimbul 1. Fragmentul al doilea din capitol.

 Notă. Mâine e Sfântul Ion şi au trecut sărbătorile. Va trebui să mă opresc şi eu din daruri. Fructele sunt prea crude. Poate când or mai da în pârg...

*

Noi cei de la control când se fabricau cutii de viteze Estafette, am prins acea perioadă la angajare, ne strângeam în laboratorul lui Staicu, o încăpere mare din zid poziţionată sub biroul de la etaj al şefului de secţie, cu geamuri largi ce dădeau spre afară şi cu pervazurile pline de flori. Se mai găseau acolo un microscop universal, câteva durimetre şi dulapuri în care adăstau aşezate pe rafturi o seamă de instrumente de măsurat, truse de cale, o potcoavă cât statul de om pentru verificat divizarea roţilor dinţate şi multe altele. Toate îmbătrânite tehnic, dar bine păstrate, şterse cu piele de căprioară după folosire, prin grija omului ordonat şi riguros care era Ion Staicu. Înaintea lui a lucrat acolo Mitică Fulger, dar a plecat repede şef de grupă la Sculărie.

Petre Miu cobora din biroul de la etajul 1 şi ne ţinea şedinţă în fiecare zi dimineaţa. El mai avea un birou la etajul doi, BOB-ul, căci a funcţionat toată viaţa ca secretar de partid. Acolo exista şi un televizor, televizorul acela îşi va găsi în carte rolul lui.

Sunt sigur că Miulescu şi-ar fi dorit să iasă concomitent la pensie din ambele birouri odată, dar în decembrie 89 i s-au dat planurile peste cap şi biroul acela de la etajul doi i-a revenit de drept cu televizor cu tot, Sindicatului liber. A rămas moştenire pânza roşie de pe masa lungă, cele două bănci făcute de tâmplar, dulapul de metal unde se ţineau documentele(mult mai puţine la sindicatul liber), doar tabloul tovarăşului a fost dat jos. Nu e acum momentul, nu ştiam toate acestea în prima mea zi de serviciu.

În laboratorul lui Staicu partea centrală a încăperii era ocupată de un platou,  cred că avea o tonă ca greutate, o masă mare plană tuşată din oţel masiv cam cât o masă de pârlit şi tranşat un porc de 200 de kilograme la ţară în ajunul Crăciunului. Toată lumea de acolo îi spuneau ritplat, dar nu cred că era tehnic denumirea corectă. Pe platoul acela era aşezat un cub într-o margine şi două perechi de prisme una peste alta, depărtate, între care pe un dorn înfipt în ea stătea carcasa (carcasa porcului) de aluminiu a cutiei, pe care o răsucea toată ziua la foc mic. Porcul avea picioarele şi capul retezate deja. Ion Staicu nu se oprea din lucru nici când ne vorbea Miu la şedinţă.

Se învârtea în jurul ritplatului ca un titirez împingându-ne uşor, ca să nu-i stăm în cale şi manevra într-un dute-vino continuu un dispozitiv alcătuit din două tije dintre care una mobilă, montate pe o talpă plană ce luneca pe suprafaţa mesei. Dispozitivul aducea cu o pârlitoare improvizată, ca să păstrăm plasticitatea imaginii anterioare (aşa o vedeam eu atunci). În vârful tijei mobile era prins cum am aflat mai târziu un pupitast cu ecran gradat. Nu ieşea nici o flacără din palpatorul sensibil cu bilă! Probabil că în ecranul acela erau înregistrate firele de păr din şoriciul porcului.

Nici nu se termina şedinţa şi îl ruga pe Gheorghe Stanca controlorul de la carcase, sub ochii căruia se îngrăşase porcul, să-l ajute ca să-l întoarcă pe cealaltă parte. Cu un ciocan de bronz îi înfigea încă un dorn mai subţire (aş zice după treaba asta că de fapt porcul era o scroafă) şi amândoi apucau de dornuri şi le aşezau pe patru cale egale. Corpul animalului, greu deh, abia de reuşeau să nu-l scape din mâini!... Şi Ionică, iar dădea drumul la pârlitoare. Nota într-un carnet urmele firelor de păr înregistrate pe ecranul acelui ceas, socotea ce socotea şi începea din nou. Probabil că nu-i ieşiseră la numărătoare.

Am prestat şi eu în laboratorul acela, mult mai târziu, o vreme. El pentru Dacia, eu pentru Oltcit, dar vă spun sincer nu aveam răbdarea şi meticulozitatea lui Staicu, să pierd toată ziua ca să pârlesc un porc. Îmi făcusem dispozitive ajutătoare şi într-o oră, maxim două, terminam tot ce era de făcut acolo. E vina mea desigur! Mi se confirmase a doua oară că sunt superficial. Am lucrat câteva luni, imediat după terminarea liceului, suplinitor într-un sat, la clasele 5-8. După 35 de minute terminam ora şi cu predatul, şi cu ascultatul, şi nu mai aveam ce le spune copiilor, ora fiind de cincizeci de minute. Doar nu era să le citesc din poeziile mele interzise mai târziu. Să le spun bancuri n-aveam talent. Evident că m-am retras din învăţământ, nu-mi plăcea să păcălesc copiii.

Pe şefi la uzină, n-aveam de ce! Dacă mă găseau stând pe scaun rămâneam acolo nu mă făceam că lucrez. Bun băiat Staicu, Dumnezeu să-l odihnească şi pe el că tot timpul stătea în picioare! Profesionist, dar temător. Vorbea cu doamna Tudor rezemat de ritplat şi dacă intra cineva pe uşă, dădea drumul la pârlitoare. Doamna Tudor era singura femeie din grupa lui Miu, secretara. N-o ţinea în birou cu el.

Curând au venit şi vremuri mai bune când n-a mai putut ţine piept avalanşei de femei care doreau să intre la calitate. Şi mai de voie, mai de nevoie, împins blând de la spate de secretarul de partid pe uzină, trebuia să ţină cont de promovarea femeii nu? situaţia pe sexe s-a schimbat şi în grupa lui Miu.

–De azi în colectivul nostru a mai venit un coleg. Vă rog să-l ajutaţi să se integreze, a terminat liceul şi va fi schimbul nostru de mâine. Şi către secretară:

–Doamnă, să-i faceţi bon de halat şi să mergeţi după acte la personal, iar tu Cojocare să-l iei pe lângă tine şi să-i arăţi tot ce ştii. Deocamdată va lucra în atelierul Diverse. Să-l ţii departe de Aurică, că-l strică! (Nu se=mpiedica ditamai secretarul de partid de un rahat de cacofonie!) Ăsta e în stare să-l înveţe la prostii. Apropo Aurică şi azi miroşi a băutură, ce mi-ai promis? Să treci prin montaj şi să-ţi iei strâmbăturile alea de schimbătoare de viteze înapoi! Atât te-am rugat, să nu mai văd stiva de manete aruncate pe jos de nebunii ăia că nu se pot monta!

–Petrică, tu şti bine că ăsta e mirosul meu natural. (Aurică Manea avea o voce spăşită de om amărât, domol.) Nu sunt muiere să dau cu parfum şi nici baligă de cal! Iar manetele alea, dacă te uitai mai bine, vedeai că sunt furate de ei la schimbul trei nu sunt date de mine. Nu sunt marcate cu vopsea, deci nu sunt trecute prin control.

Nea Aurică mai în vârstă decât toţi s-a prăpădit Dumnezeu să-l ierte! Era singurul care vorbea la pertu cu şeful Miu. Lucraseră împreună la Hala IV, amândoi controlori. Aşa e viaţa îmbârligată. Îi cam plăcea ţuica dar era un om cumsecade. Lua din dulap un gât de ţuică, reglorii îi învăţaseră melicul şi păstrau totdeauna sticla umplută la semn. (Vino să vezi că nu m-am atins de ea e la fel ca săptămâna trecută!) Am mers împreună de la şedinţă. Acum eram trei controlori în atelierul Diverse. Ajunşi la punctul de control final, Aurică s-a desprins de noi el îşi avea dulapul în linie. Nu era încuiat. A luat sticla şi a tras un gât mai lung, cu sete. Apoi a dat la o parte operatorul care redresa după sudură degetul levierului şi cu mâna lui, direct în dispozitivul de control, a îndreptat personal toate manetele, fluierând în zgomotul acela din linie un cântec de pahar.

Îmi dau seama că din tot ce am povestit până acum spiritul meu caustic a extras mai mult părţile negative şi că în uzină toate lucrurile păreau să meargă anapoda. Vă daţi seama că schimbasem o lume şi intrasem în alta pe care n-o înţelegeam, iar zgomotul acela de fond infernal din secţie, declanşat nu de o moară ci de sute de mori care măcinau fiarele, nu avea darul să mă limpezească, distingeam deformat. Aburii, mirosurile, şpanul de pe jos, uleiurile care se scurgeau pe cimentul jupuit, stivele de piese în dezordine, utilajele aruncate ca seminţele din pumni, pe un câmp neîngrijit, îmi intrau în ochi ca o ceaţă groasă şi distingeam doar nişte umbre, oamenii.

Patruzeci de ani am trăit în acel mediu şi m-am transformat odată cu el. Aici ar fi potrivită o altă fotografie, să consult arhivele poate găsesc cum arăta secţia când am intrat prima oară în ea. Cum arată acum? şi de ce mă simt legat de oamenii cu care m-am certat, pe care i-am ajutat şi m-au ajutat în aceeaşi măsură, pe unii i-am admirat, pe câţiva i-am iubit, pe alţii am încercat să-i înţeleg. Ei fac parte din mândria mea că am trăit lângă ei şi e o altă poveste. Din păcate nu ne mai putem aduna toţi decât între filele unei cărţi. Cum poate cuprinde o carte, viaţa?

Victor Cojocaru m-a învăţat tot ce ştiu, ce reprezintă o sutime, ce înseamnă un micron, cum să interpretez un desen de construcţie, ce e o cotă, o toleranţă, un lanţ de cote, un ajustaj, cum se măsoară cu şublerul, cu micrometrul, cum se face un joc de cale. A mers cu mine la microscopul din laboratorul lui Staicu şi după ceva parlamentări l-a convins să mă lase să-l folosesc. Cum se măsoară rugozitatea cu rugozimetru, dar mai ales cu buricul degetului mare…

Celelalte, intransigenţa, respectul oamenilor, le-am însuşit singur, prindeam repede.