Lebăda neagră

Laguna albastră, perfect desenată, împărţită simetric de o plasă aruncată ca un pod peste ape, strânsese pe maluri în jurul ei la antipozi toată suflarea fremătând în aşteptarea marelui spectacol al semifinalelor. Şi la un semn, din adâncul oglinzii apăru dansând o lebădă neagră. Imperial, se mişca aparent greoi şi lasciv, dar cu eleganţă rafinată, în costumul galben ce-i plesnea pe corp, încinsă cu o curea din piele neagră la mijloc. Când îşi scutura aripile, ţâşneau stropi argintii ca un snop de raze propulsat din rachetă. Dansa cu plăcerea teribilă de a-şi admira mişcările sigure, repetate de mii de ori în faţa oglinzii.

Radwanska nu era nicăieri, o căutam cu privirea de partea cealaltă a fileului, dar lujerul gâtului ei parcă se scurtase, privea rătăcită, oprimată şi înmărmurită din mijlocul unui cârd de gâşte, evoluţia strălucitoare a Serenei Wiliams şi nu-şi putea reveni la condiţia de lebădă albă. 6-0 scurt şi neverosimil în primul set.

Ce s-ar fi putut întâmpla? Cum ai putea să te apropii de uluitoarea tanagră şi să nu fi copleşit de întunericul ei? Gândurile polonezei pare să-şi fi găsit răspunsul în setul al doilea, si albul a devenit egalul nopţii, de parcă aşa din senin, umerii Radwanscăi ar fi fost mângâiaţi  de echinocţiul de primăvară.

Dansul şi-a ridicat tempoul, piruetele înfloreau pe luciul apei ca nuferii şi competiţia devenea tot mai strânsă. Ziua şi noaptea se urmau una după alta, deveniseră pereche şi fiecare îşi potenţa strălucirea la rândul ei. Şi totuşi în ghemul decisiv Serena şi-a regăsit serviciul catapultându-şi trasoarele fără milă şi iscălind clar victoria cu numele ei. 6-4.

În laguna albastră întunericul încă o dată şi-a dovedit  strălucitor supremaţia.