Scriu
după un an, aşteptând acelaşi post al Paştelui Cailor azi 13 aprilie. Cine vrea
să vadă ce scriam pe 13 anul trecut să dea un clic pe link la sfârşit.
Postura în care te situezi când lansezi o
carte nouă, e diferită și lipsită de sens după un an, ca autor care-ai fost. Nu-i
ca atunci când încondeiezi ouă în mod curent și te-a cuprins (fără rost) magia
unui dor absent. Analizezi…
Pare că ai mers pe contrasens. Eşti
învins de tot! Te trezești surprins că magnetismul în jurul cărţii tale, nu e
bigot! N-a funcţionat chimia la parametrii imaginaţi! Realizezi că din biserica
ta în care ai fluierat în tăcere nu s-a înghesuit nimeni sǎ ia lumina de
înviere.
Da ce te crezi matale Ionescule, că eşti
trimisul lui Dumnezeu din Piteşti? să stai cu
credincioşii la taclale?…
Un amărât de
ateu ne-ai băgat pe gât Apocalipsa și te-ai crezut zmeu?
Constat. Nici o
cronică, nici o întâmpinare, nici o vorbă de hulă! Critica e mai mult decât nulă…
E ca în vremi de
eclipsă… Câte stele pe cer, atâtea lipsǎ!
