De ce m-am supărat pe Vlasie.

M-am întrebat de mai multe ori, de ce m-am supărat atât de tare pe Călin Vlasie? Între altele, în sinea mea aveam o mie şi una de motive pe care nu le mai înşir. Totuşi, de ce m-am supărat pe Vlasie? La mijloc este povestea cărţii mele Argintarium.

S-a potrivit, tocmai când terminasem de aşezat în panoplie arginturile într-o selecţie care să mă definească, să apară pe piaţa internetului Proiectul Qpoem, cu un program frumos şi meritoriu ce avea toate datele să reuşească şi să readucă în prim-plan o editură importantă, Paralela 45, intrată cumva într-un con de umbră, devenind o întreprindere serioasă între multe altele. Editura prin diriguitorii ei îşi pierduse pe drum spiritul aventurii, se lăsase sedusă de lectura mai uşoară a comercialului, lăsând în adormire simţul valorii adevărate şi transformând în marfă obiectul culturii. De altfel nu e singura.

L-am felicitat sincer pe „marele editor” pentru ideea generoasă a proiectului şi m-am bucurat de transformarea spectaculoasă pe care prietenul meu înţelesese să o adopte, vis a vis de costurile publicării cărţilor valoroase, indiferent de notorietatea autorilor pe care de data asta şi-o asumase în totalitate. Nu ştiam atunci că în spatele spectaculoasei schimbări şi a noii viziuni financiare, stă un proiect bine structurat pe bază de bani europeni.

Mai spun doar că la Paralela 45 mi-am publicat cinci din cărţile mele, patru în regie financiară proprie, iar Dosarul Albaştrii cu acoperirea financiară integral a lui Vlasie, căci în acea carte specială locuiam amândoi ca personaje, dar cu scenarii diferit scrise de scenarişti ai securităţii, având la comun doar spaţiu tinereţii noastre în care ne mişcasem întâmplător împreună, prin anii şaptezeci.

O „scenă” la propriu, cea a „demascării publice”, avea să ne despartă drumurile. Cei care au fost urcaţi pe scenă au rămas acolo ca nişte fluturi încă vii, prinşi în ace cu gămălie şi etichetaţi drept duşmani ai poporului. Şi ceilalţi, din acelaşi lot, care n-au fost urcaţi. Ei au putut zbura mai departe, chiar dacă securiştii i-au mai păstrat ca ţinte pe radare, păstrând o vreme legăturile de comunicare.

Dar să revin la Argintarium. I-am trimis volumul, şi l-am regăsit ulterior bucuros ca titlul pe o listă întocmită de Călin Vlasie cu cărţile ce urmau a fi publicate în cadrul proiectului, în prima fază. Am revenit cu un email şi i-am sugerat fiind vorba de o antologie că şi-ar găsi locul în seria Opera poetică despre care începuse să vorbească. Şi în cealaltă serie Qpoem erau autori la fel de stimabili, dar cuprindea volume noi, nu antologii, nu puteam face nota discordantă.

Aşa am judecat eu, cunoscând valoarea textelor şi gândind că Vlasie ştie foarte bine deşertul pe care am fost obligat să-l traversez. Era singurul care-mi putea da o şansă reparând nedreptatea ce mi se făcuse cândva.

Se pare că am cerut prea mult, sau Vlasie n-a avut curajul să-şi asume  alăturarea numelui meu lângă numele unor monştrii sacrii, valori certe precum Adrian Alui Gheorghe, Ioan Es Pop, Liviu Ioan Stoiciu, Aurel Pantea? Aceştia probabil n-au avut de traversat deşerturi?... Sau poate că au beneficiat de călăuze mai bune!…

Dar era acolo în seria respectivă şi Emil Hurezeanu şi nu poezia este domeniul lui de referinţă! Deci nu valoarea textelor l-a deranjat, ci notorietatea mea scăzută la care, involuntar sau nu, lucrase şi el, nefăcând nimic ca să îmbunătăţească tirajul celor cinci cărţi publicate în editura lui. Măcar Dosarul Albaştrii, pentru care a avut o mulţime de comenzi, ar fi meritat un tiraj semnificativ. Cine l-a oprit? Să cred că radarele vechi încă rămăseseră în funcţiune?...

Fără vreun argument din lista restrânsă cu cărţile trimise la tipografie, Argintarium a dispărut.

Mi s-a părut că am fost trădat de prietenul meu a doua oară. I-am oferit o şansă, ştiind că slăbiciunile sunt omeneşti, nu mi-am închipuit că va alege liber a doua oară să nu urce cu mine pe scenă.

N-am mai avut răbdare. Mi-am retras cartea şi ea a apărut în excelente condiţii la editura Art Creativ, o editură mică a unei Doamne cu suflet mare. O puteţi cumpăra online din librăria sa.

La un clic distanţa

Avocată de succes

  Nota. Eu vara scriu Tablete in alb si negru

 

        Elena e o avocată de succes. Nu știu sǎ fi pierdut vreodată în viaţa ei un proces. Când se ridică de pe scaun și se-arată la bară sǎ vorbească, pare că peste sala de judecată se pogoară mană cerească. Mie ca procuror, biet faun, mi se comprimă în primă fază şi se îndoaie coarnele din tezaur. Îmi scade tensiunea. Pulsul o ia în răspăr. În schimb părul ei în valuri, atins de frază se înfoaie devenind mătăsos în adevăr ca lâna de aur. Mă trec fiori şi biet păcătos par mai mult berbec decât taur! Înţelepciunea mă lasă şi-mi vine să-mi spun dinadins, rar, de trei ori rugăciunea!...

Adevărul e că picioarele-i superbe prelungite în tocuri înalte, cu fustiţa mulată-mprejur uşor ridicată pe c… au un luciu aparte și când pulpele pendulează frecându-se între ele ca două parabole parale, jur pe Sfânta Scriptură pe moment se scurtcircuitează ceva în natură.

Evident, și martorii, şi procurorii, și juraţii în aceiași măsură bat ritmul și visează cu ochii crăpaţi. Iar Elena dansează pe muzica vorbelor, argumentat, de parcă ar apărat un înger nu un condamnat.

          Astea sunt momentele dinainte ca judecătorul sǎ ne fi chemat la el în cabinet și s-o întrebe în puţine cuvinte, discret:

          – Elena. tu cu ce te epilezi?... Şi ea să răspundă apăsat.

          – Ceară de epilat de unică folosinţă cu azulena și uleiuri la sfârşit cu  aloe vera.

Nu e cu putinţă! M-aș fi gândit la praf stelar!…

          Mi-am scos din buzunar carnetul și pe sub masă, bucuros că i-am aflat secretul, am notat azulena, pentru Elena mea de-acasă.

          – Ia de vezi amice! Numai ce zice diva și, apucându-mă de mână m-a condus cu mâna ei pe coapsă, până sus. Aș fi stat acolo dus o săptămână, lunecând pe pulpele ei fine, pe patine. Simţeam că se întunecă ceva în mine…

*

          E de presupus, v-aţi dat seama, că procesul l-am pierdut și omul deţinut, a fost eliberat. Pe seară m-am întors acasă ca o floare la Elena mea. Era sărbătoare mare, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi i-am dus cadou,  o sticlă de vin Sânge de taur şi cinci cutii de ceară cu azulena.

Când a văzut cadoul m-a certat şi m-a luat la mişto.

          – Cu astea „tată” sǎ te speli tu pe pielea de pe cap! că eu folosesc aparatul de epilat definitiv cu lumină intens pulsată. Silk'n Flash & Go.

Soţia nu-i o divă, e o femeie modernă, activă, n-are tocuri înalte. Ce povești sǎ-i spun? Că lunecam altfel pe pielea celeilalte? Era adevărat și-mi dǎdea fiori la atingere!... Ce eram nebun!?... Vezi cum stai!

La o adică după stingere, te mulţumeşti cu ce ai!

O nuntă

Nunta încă îşi păstrează nealterate parte din conceptele şi simbolurile tradiţionale, chiar dacă societatea modernă şi democratică de consum a zilelor noastre dezvoltă cu prioritate, fără îndoială mai mult latura comercială a afacerii.

La nunta copiilor, părinţii concertează ca primi solişti, ultima oară în viaţa lor. Îşi aleg invitaţii, taie din lista de bucate salata de langustă şi homarul, gustă din vin, întreabă bucătarul dacă măslinele sunt îndeajuns de sărate culese proaspt din măslin şi pretinde sarmalele doar puţin piperate…

Măcar de formă aleg, cu mirii laolaltă, ţiganii să cânte şi trandafirii din buchetul miresei aduşi direct de pe baltă (o fi vreo specie nouă!), să o încânte. Aici e spaţiul unde tinerii vor reformă şi concesii, dar ce te faci că banii sunt tot la babaci!

– Măi Sarasate de Conţeşti, să trăieşti, zi Ia-ţi mireasă ziua bună şi Briciul, fă-mă să plâng în gând(!) că-ţi dau arvună, serviciul şi bem împreună un rând!…

E importantă distribuţia activităţilor în nuntă ca să înţelegem cât de cât fenomenul.

Părinţii – alergători de cursă lungă şi băgători de seamă la socotirea darului (cel mai greu e să numeri ca să-ţi ajungă!).

Mirii – simbolul peren al iubirii – cu singura grijă pe umeri de a rămâne în picioare la sârbă şi horă mare. Uniţi în refren, neatinşi de vreo schijă; că la dans fără grijă se sprijină unul pe altul! Ea uşoară şi elegantă, el înaltul şi galantul. Rămâne momentul când se fură mireasa. Ăla e un moment mai nesigur cu încărcare unu la unu. Apare teama că nu-ţi poţi recupera bunul…

Naşii – ei sunt fruntaşii. Lor le iau banii – ţiganii de le cântă, popa la cununie în biserica sfântă, cizmarii ca să-i înalţe pe toace, designerii ca să-i îmbrace, ospătarii să le aducă la whisky gheaţă, coafeza s-o facă pe naşă mai creaţă si alte mărunţişuri mărunte ale plăcerii(cum ar fi sărutul miresei) – de mai bine îşi făceau ca boierii un concediu la mare sau munte în mijlocul verii. (Cu islamiştii ăştia, mai bine nu!) Dar cum să refuzi un fin şi-o finuţă atât de drăguţă în faptul serii!

Nuntaşii – neamurile, unchii şi verii – îi văd şi-i ascult socotind pe sub masă darul, că dacă n-ar fi calvarul ăsta nunta ar fi fost mult mai frumoasă!

Şi copiii – precum Toma şi Alice, ei vor trebui să ei ducă mai departe tradiţia. Se poate încă visa deschis.

–Toma, tu la nunta ta când vei fi mare, care e planul, ce-ai vrea să faci?

–Eu vreau să fiu naş… c-ai văzut cine are banul!

Ce băiat de oraş!...

Mirilor, Casă de Piatră!