De ziua Claudiei

Ies din Dosarul Albaştrii, ediţia doua la care lucrez acum şi plec la cumpărături să mă mai luminez. Suntem în 2017. Încercuiesc tot mai strâns aproape 70 de primăveri. Nu că nu s-ar vedea, dar şi salcia cât e ea de bătrână, primăvara întinereşte şi îşi trage peste tulpina scorburoasă ciucuri de flori galbene cu frunzuliţe verzi, de-ţi mai încălzeşti sufletul şi-i dai inimii brânci.

Aseară mergeam agale prin Auchan cu sacoşa mai mult goală, sub vremi ca o salcie plângătoare şi-mi sare-n faţă un snop de raze zglobiu, un zâmbet dansând jucăuş pe buzele fetei ce-mi aţinea calea. Era o tânără dotată după toate standardele europene şi încă ceva pe deasupra, zgândărindu-mi amintiri…

„Îmi daţi vă rog ochelarii să-i curăţ, să vă schimb viaţa în roz?...” Roz, după albastru…

Paralizat o clipă de idee, mă repliez la timp şi-i întind rama Pierre Carden de la ochelarii mei cei noi. Sunt foarte mulţumit de ochelari, nici nu s-ar putea altfel căci m-au costat două pensii fără exagerare.

Mi se mai pusese întrebarea şi altădată, dar pe-atunci purtam ochelarii vechi, cu un braţ între două atele bandajate cu scotch, care nu cadrau cu situaţia…

Vă mărturisesc, fără ajutorul lor văd doar întunericul, dar îmi funcţionează cu acuitate simţul mirosului şi-mi puteam închipui alături un cireş înflorit, în timp ce glasul de privighetoare ascuns sub frunze, recita o poezie optimistă despre calităţile produsului nemţesc pulverizat din flaconul ce aşeza o peliculă subţire peste lentilele mele, gata pregătite să-mi schimbe viaţa.

După ce i-a şters, mi-a întins ochelarii la pachet cu flaconul cumpărat la un preţ rezonabil. Câtă dreptate avea! Nu-mi venea să cred ce vedeam în faţa ochilor, fata înflorise zâmbind ca un cireş.

M-am grăbit să ajung acasă să o privesc şi pe nevastă-mea prin lentile, s-o văd măcar zarzăr. Nu sunt pretenţios…

Nu mi-au ajuns banii să-i cumpăr ţigări! Cu legea asta anti-fumat pe care tocmai a promulgat-o preşedintele, poate se lasă!...

Acasă, de unde zarzăr înflorit?... Nevastă-mea a luat foc precum o tufă uscată de lemn câinesc.

„Măi omule te-ai tâmpit? Du flaconul înapoi şi să nu vii fără ţigări că-ţi arunc pe fereastră laptopul cu albaştrii tăi cu tot, că doar la scris ţi-e gândul! Nu pot să te trimit undeva, că umbli cu capul în nori!”

 Avea şi ea dreptate! M-am întors la Auchan. Poate că azi e ziua mea norocoasă şi cireşul nu s-a scuturat. Da, ce zi o fi azi?...

„Sâmbătă 8 aprilie.” Îmi răspunse fata zâmbind din cireş. Ziua de naştere a Claudiei, gândesc. N-a trebuit să-i spun nimic, mă aştepta. Mi-a cerut ochelarii să-i mai şteargă o dată…

Stăteam aşezaţi la o masă în curtea Claudiei, casa cu două chepenguri la poarta de pe strada 9 Mai, tineri. Şi Ică, şi Nae, şi Ges, şi Mariana Ştefan, venise şi Vlasie să împrumute o carte, Geo cu aparatul lui de fotografiat… Eram toţi albaştrii sub cireşul înflorit.

Vavama, bunica ta, cu un borcan de sticlă în mână ne împărţea în pahare, le adusese pe o tavă, vin roşu. Te lăsai aşteptată şi ai apărut pe treptele din spatele casei, atentă, uneori  gleznele te trădau, îmbrăcată într-o ie cu flori galbene şi frunzuliţe verzi. Aveai în mână un coş plin cu cireşe şi în priviri un snop de raze. Nu, cu cireşe, nu! Aia a fost altădată, când ne-ai agăţat de urechi chite de cireşe, ca cercei. De data asta erau gogoşi făcute de mama ta. Le-ai pus pe masă şi ne-ai rupt file dintr-un carnet, să scriem fiecare o poezie într-un vers, pentru tine. Apoi le-ai citit cu voce tare pe toate amuzându-te teribil. Şi ne-ai sărutat. Aş mai fi rămas dar închidea la tutungerie…

La mulţi ani Claudia! Ţii minte ce ţi-am scris atunci?

Zbor întins şi senin zilelor tale ca un albastru de duminică!

Fragment din ediţia II-a a Dosarului Albaştrii

Medicii la grila Olguţei

Un medic chirurg de renume  –   cu expertiză la vârf în domeniu, geniu oftalmolog –  trec peste nume, nu-l scot din baltă, diminuez riscul  activat la cotă înaltă, de înec… Sau evit să rămână olog, evident fără vină, după vre-un accident de maşină. S-a uitat omul pe noile grile de salariu ale Olguţei, apoi de jur împrejur şi a pus mâna pe coada maimuţei, la telefon.

            –Alo, domnu’ premier, cifrele alea sunt in rem? Oi fi eu chirurg, nu oier, dar mă tem şi deja îmi tremură mâna! Banii curg, fără număr! Consider că-i un abuz şi refuz  să duc pe umăr un aşa câştig, bănet de bănet de la buget!… şi continuă:

–Nu vreau să instig cu nimic, nu mă ascund cucuruz în păpuşoi!...Vă dau mutarea în plic. Iubitor de ţară nu vreau s-o jupoi!...Plec afară şi nu mai vin înapoi!...

By Olguţa!

Plai balai - pamflete politice

fii pregătit

să tragi aer în piept

îndelung

când te urci în lacră

să-ţi fie uşor

stai adunat ca ceara

lumânării

ce se scurge din flacără

până la sfârşit

ai grijă

grijania lui de părinte

e în stare să te scurteze

de cuvinte

să ia el dulceaţa

mierii ce ţi se cuvine

la care ai trudit

mărăcine cu mărăcine

toată viaţa

tu

şi părinţii tăi înainte

ca să fie oamenii

mai buni

nu mai răi

şi fii atent la copii

ei nu scăpa nimic

din vedere

e moartea ta

nu-i lăsa

să se joace cu ea

şi nu risipi

trage tot fumul

în tăcere

din ţigara aprinsă

ca nu ştii…

cât de lung e drumul

ţine minte

ultima iubită

moartea ta

nu se dă altuia

nici măcar

dacă ţi-o

cere ea 

Din volumul in pregatire Ceară şi miere

Să nu treci Golgota

Scriam în urmă cu câteva zile la meciul Simonei Halep cu Samantha Stosur cum e să treci Golgota. Acolo a fost un moment cu adevărat crucial în parcursul din acest an al Simonei. Muntele pentru care se antrenase era fix, avea stabilitate şi dacă s-ar fi întâmplat să cadă ar fi fost în propria prăpastie, de unde greu s-ar mai fi putut ridica. Prea repede, dar firesc - sânt obligat azi să scriu  cum e să nu treci Golgota.

Să ai în faţa ta un munte tocit, zguduit de cutremurele spaimei şi să te poţi căţăra pe el. e ca şi cum ai primi totul de la viaţă fără să încerci umilinţa. De data asta muntele a reacţionat ca o fiinţă vie. Şi-a arătat din plin slăbiciunile, doar că nu s-a predat. Era limpede că sfoara şi clăparii pe care îi avea în picioare, îi puteau lejer asigura Simonei cucerirea muntelui şi cu toate acestea, ca în viaţă, nedreptăţile sau capriciul hazardului i s-au opus.

Mergând mai departe şi părăsind versantul metaforei, aş putea spune că a fost răzbunarea lui Wim Fissette, actualul antrenor al Johannei Konta şi fost antrenor al Simonei, îndepărtat nu pentru că nu ar fi fost un antrenor de valoare ci pentru că era un om taciturn, cu care greu intra pe aceeaşi lungime de undă. A găsit un antrenor pe Daren Cahill poate de acelaşi nivel, dar cu siguranţă cu o capacitate calorică în jouli pe kelvin mult mai mare, ce funcţionează termodinamic în parametrii confortabili pentru imprevizibila noastră tenismană. Dovadă desfăşurarea primului set, tactic ireproşabil, în care fetiţa ascultătoare al cărui conci rebel mai trebuia strâns uneori cu elasticul, trimitea mingiile cu predilecţie înalt şi variat ca să-i taie Kontei din tăria retururilor. Să lăsăm deoparte primul serviciu şi greşelile neforţate, acestea s-au anulat prin reciprocitate.

În setul al doilea a mutat Fissette. Aducându-şi aminte de reacţiile şi frustrările Simonei, i-a cerut elevei sale noi, să stea cât mai aproape de fileu, să-i pună scurte, s-o enerveze şi s-o alerge asumându-şi toate riscurile până-i iese sufletul. Tensiunea a crescut, nivelul jocului a început să scadă considerabil şi oricare jucătoare din primele 100, ar fi dat de pământ cu siguranţă fără mustrări de conştiinţă cu oricare dintre cele două competitoare de nerecunoscut.

Epuizată fizic şi psihic nici măcar în tye-break sportiva noastră n-a reuşit să se adune. Se pare că Wim Fissette a schimbat într-o pauză firele ce înregistrau  cutremurul pe Golgota şi le-a cuplat la seismograful Simonei.

Cu gândul la ratarea unei mari oportunităţi, în setul al treilea, eu, probabil şi Simona, am închis televizorul!

E nevoie de meciuri în turnee, de multe meciuri în picioare ca Simona noastră să reuşească să stăpânească cutremurul cel mare. Să fim încrezători!