Despre
Cioată am mai scris cuvinte în Tablete în alb şi negru, încercând să mă
dumiresc asupra omului şi artistului în acelaşi timp, cu ocazia unui eveniment
desfăşurat la Piteşti. Si ieri în Bucureşti, la Galeria Orizont, am trăit
aceeaşi experienţă mirifică.
„Pereţii parcă vărsau spre mine din
tablouri magma aceea ciudată, culori intense, caier de linii ca nişte raze
roşii sau negre contorsionate de rigoarea hazardului, traversând petele de albastru.”
Numai că acum pe „câmpurile” sale, rigoarea căpătase o stabilitate mai aproape
de echilibru. Efectul era acelaşi, nici acum nu pricepeam mare lucru, jocul libertăţii
rămăsese imprevizibil, dar parcă pictorul înţelesese mai bine măsura lui
Dumnezeu.
Maria Cioata, fiica sa, artist
ceramist, întoarsă de la Bienala de la Florenţa cu un Mare premiu, i-a stat
alături pentru prima dată într-o expoziţie, lăsându-se de bună-voie în umbra vulcanicului
ei tată. De fapt ea a venit cu umbra, să potolească dogoarea vulcanică a tatălui şi să încerce să-i pondereze tumultul de om ne vorbit, scăpat din zăgazuri dornic să se împărtăşească lumii. Modulii de ceramică străbătuţi de tijele de bambus sau completat
firesc în echipă cu ţesătura de raze din „câmpurile” maestrului.
O seară cu adevărat memorabilă!
