Vernisaj Cioata

Despre Cioată am mai scris cuvinte în Tablete în alb şi negru, încercând să mă dumiresc asupra omului şi artistului în acelaşi timp, cu ocazia unui eveniment desfăşurat la Piteşti. Si ieri în Bucureşti, la Galeria Orizont, am trăit aceeaşi experienţă mirifică.

„Pereţii parcă vărsau spre mine din tablouri magma aceea ciudată, culori intense, caier de linii ca nişte raze roşii sau negre contorsionate de rigoarea hazardului, traversând petele de albastru.” Numai că acum pe „câmpurile” sale, rigoarea căpătase o stabilitate mai aproape de echilibru. Efectul era acelaşi, nici acum nu pricepeam mare lucru, jocul libertăţii rămăsese imprevizibil, dar parcă pictorul înţelesese mai bine măsura lui Dumnezeu.

Maria Cioata, fiica sa, artist ceramist, întoarsă de la Bienala de la Florenţa cu un Mare premiu, i-a stat alături pentru prima dată într-o expoziţie, lăsându-se de bună-voie în umbra vulcanicului ei tată. De fapt ea a venit cu umbra, să potolească dogoarea vulcanică a tatălui şi să încerce să-i pondereze tumultul de om ne vorbit, scăpat din zăgazuri dornic să se împărtăşească lumii. Modulii de ceramică străbătuţi de tijele de bambus sau completat firesc în echipă cu ţesătura de raze din „câmpurile” maestrului.

O seară cu adevărat memorabilă!