Pagini din Dosarul Albaştrii

Remember 22 decembrie 1989. Pregătind ediţia II-a a Dosarului Albaştrii

VI. Şcoala de partid

Aşadar ne-am convertit în informatori. Unii. Or mai fi? Alţii ne-am ascuns, ne-am izolat ca mine. Ne-am chinuit să uităm, am întors filele dar n-am putut, nu puteai să scrii ce voiai, paginile nu mai erau libere.

Personal am crezut că mă pot reinventa la uzină. M-am topit în mase. Masele, oameni cumsecade cu grijile şi necazurile lor. În locul versurilor, curând am început să scriu dări de seamă. Mai întâi la UTC. Într-adevăr UTC-ul mă reprimise ca membru, nesta­tutar, după şase luni de la excludere. Împlinind un an, colegii m-au ales secretar UTC pe o secţie cu peste 700 de salariaţi.

Aspiraţiile înalte le-am şters din memorie. În locul spectaco­lelor de teatru visate, mi-am făcut o brigadă artistică la secţie cu care am colindat apoi toată ţara în concursurile „Cântării României".

Mă învârteam într-o lume mică, cu satisfacţii şi împliniri pe măsură. Am fost primit în partid, apoi ales secretar al unei organi­zaţii de bază. În familie au apărut copiii. Munceam conştiincios, toţi mă apreciau. Uitam cu sârg lucrurile mari, implicându-mă în cele mărunte. Îmi aduceam aportul la împlinirea „tipologiei" omului nou.

Pierdusem aspiraţiile universitare, păstram doar speranţa unui Ştefan Gheorghiu, existând posibilitatea practicării ulterioare a ziaristicii şi redeschiderea porţilor literaturii. Dar mi-au respins dosarul. Zona aceea tulbure ştearsă din minte se întinsese ca o pată de cerneală albastră vărsată pe foile dosarului meu. „Ionescule, intră în rând! Trageţi capul!"

Mult mai târziu, prea târziu se pare, s-a vrut totuşi să se facă dovada spălării „păcatelor de tinereţe" şi am fost trimis la Şcoala de partid de un an de la Craiova. Mi se promisese că la întoarcere voi avea un apartament nou, cu trei camere, crescuse familia, rangul, pretenţiile.

Un bun amic, Bebe Bulearcă, mi-a zis la plecare, eu cumva mândru nevoie mare că prind ultimul tren.

— La cât de ghinionist eşti ai grijă să nu sară trenul de pe şine!

E autentic. Era toamna lui '89. Câtă dreptate avea, a sărit!... poate revin! Nu, nu revin, mai bine acum să descriu măcar sec­venţa.

*

Şcoala de partid de pe strada Brestei era bine organizată. Ca o cetate înconjurată de ziduri, separată de colcăiala obişnuită a mahalalei. Îşi umplea curtea interioară din două în două ore în pauzele dintre cursuri. Cursanţii, oameni în general maturi îmbrăcaţi în costume cu cravată aferentă, fără pretenţia de a fi şi asortată.

Erau acolo primari de comune, secretari de comitete de partid, sau organizaţii de bază din mari întreprinderi. Nu-i obliga nimeni să poarte uniformă. Era doar rutina.

Norocul nostru pentru a se destinde atmosfera altfel destul de sobră şi a mai deschide culorile, erau apariţiile celor câteva tinere fete de la Şcoala UTC cu aceeaşi locaţie în jurul cărora se organizau grămezile spontane. Pauzele scurte măturau curtea disciplinat, nu era cazul tentaţiei de chiul. Oameni serioşi, puneam cu canciocul mortar şi aşezam cărămizi pentru o altfel de casă, cu etaj, după toate perceptele sistematizării...

Aveam de toate în teritoriul privilegiat înconjurat de ziduri. Sală de mese cu cantină proprie, bufet bine aprovizionat cu pro­duse alimentare la preţuri rezonabile, de unde sâmbăta când plecam acasă cumpăram pentru familie alimente, altfel de negăsit în galan­tarele mai mult goale ale vremurilor. Era epoca generalizată a adidaşilor de porc şi tacâmurilor de pui, dar şi acestea sub semnul cozilor nesfârşite.

După amiezile le petreceam în aceleaşi săli de studiu, pregătindu-ne temele pentru ziua următoare. Rămâneai în camera de cămin doar cu învoire specială, dacă erai bolnav. Seara în mod organizat vizionam un spectacol la teatru sau la operetă, instituţii onorabile cu care şcoala avea contract. (Frumoase seri, dincolo de culturalizarea intensivă!) Camerele cu două sau trei paturi, ofereau condiţii întru totul decente. Despre programa de studiu? neinteresant, nu are relevanţă pentru subiect, în orice caz trebuie spus, nu toţi profesorii erau dogmatici.

Practic am făcut toată divagaţia doar pentru săptămâna timişo­reană a revoluţiei. Nimic nu a pătruns atunci, nici-o informaţie, sur­prinzător peste zidurile cetăţii. Ne aflam într-un teritoriu interzis. Zvonurile parcă au fost restricţionate în cabina portarului, speriat şi el de pistolul de la şold primit de puţin timp în dotare.

Craiovenii externi ce plecau acasă după orele de predare nu mai veniseră de câteva zile. Desigur sub imperiul evenimentelor, restricţionaţi să comunice cu noi.

Imposibil să nu se fi aflat şi în interior ce se întâmplă la Timişoara, dar cursanţilor cred le era frică să discute între ei, erau la mijloc vieţi omeneşti, sistemul se apa şi avea desigur ochii şi urechile larg deschise.

Cu o seară înaintea mitingului din 21 decembrie, în curtea şcolii s-au petrecut lucruri greu de explicat. Directoarea, o persoană respectabilă cu haina cernită de puţin timp pentru soţul ei, jovială cum nu se arătase până atunci, etala în mijlocul cursanţilor un album de poze din timpul studenţiei sale la Moscova. Insista pe o poză unde era fotografiată alături de Gorbaciov şi de Ion Iliescu, despre care avea numai cuvinte de apreciere.

Nu a pomenit nimic despre timişo­renii împuşcaţi în stradă, doar a făcut aluzii limpezi la faptul că Ion Iliescu era pregătit oricând, merituos, pentru viitoare funcţii de conducere în partid.

Mărturisesc, recunoscându-mi infirmitatea politică, auzeam acel nume pentru prima oară. Contextul l-am reevaluat mai târziu, atunci când preşedintele Iliescu susţinea cu tărie la televizor că nu l-a cunoscut niciodată personal pe Gorbaciov. Directoarea al cărui nume îmi scapă, pe care n-o mai văzusem la taifas cu aşa un număr mare de cursanţi, strânşi ciorchine în jurul ei, ne-a anunţat că a doua zi îl vom avea musafir pe Traian Ştefănescu, prim-secretarul judeţului ce urma să ţină o prelegere în amfiteatru.

Ajunşi în cameră, deja realitatea ne prinsese din urmă. Răbufnise. Făcusem legăturile şi în plus circula zvonul că Traian Ştefănescu vine cu arme. Noi fiind cei mai legitimi apărători ai regimului şi valorilor sale, urma să fim trimişi la Timişoara. Noaptea a defilat agitată, ca altă dată, într-o insomnie teribilă.

Dimineaţa, majoritatea profesorilor nu s-au prezentat la ore şi nici Traian Ştefănescu nu şi-a mai făcut apariţia. În fiecare sală de curs a fost adus un televizor pentru vizionare organizată şi cu toţii aşteptam tensionaţi, începerea mitingului anunţat al lui Ceauşescu. De la primele semne de panică în mulţimea din piaţă, am ştiut. Deraiase trenul. Am vorbit cu Georgică Mănescu, un coleg din uzină să escaladăm gardul, zărisem dimineaţă porţile încuiate cu lacăt. Am riscat. Fără geamantanele cu lucrurile personale care desigur ar fi bătut la ochi.

Am sărit. Portarul s-a uitat la noi, n-a avut reacţie. Alergam pe străzile ce începuseră să freamăte în Craiova. La geamul unei vitrine, în ecranul televizorului, aproape de gară, l-am zărit pe Dinescu. Orice s-ar spune, Dinescu şi-a asumat un risc adevărat atunci, n-a sărit gardul ca noi de frică.

Aş vrea să nuanţez totuşi acea frică. Ea era generată de imaginea pistoalelor, îmi rămăsese în memorie pistolul tremurat al comandantului îndreptat spre mine. Cum ar fi fost să-l simt rece, în mâna mea?

Din gară trenul spre Bucureşti a plecat normal. Am cumpărat bilete în ultima clipă. În tren au fost oarece probleme. Într-un com­partiment de alături, un aparat de radio portabil, deborda panică. Locomotiva s-a oprit de nenumărate ori, claxonând în neştire pe parcurs, în afara opririlor din gări. Pe coridor nu mai trecea niciun conductor, pe cine să întrebi ce se întâmplă?

Georgică a venit cu ideea la urechea mea, să aruncăm pe geam legitimaţiile de la şcoală, erau roşii. Dacă vin revoluţionarii şi ne controlează. Nu le-am arun­cat. Păstrez legitimaţia şi acum, dacă nu mă înşel mai am chiar şi carnetul de partid pe undeva. E întâmplarea mea până la urmă.

Să mai povestesc cum după două luni cu soţia, de gura ei, am revenit în Craiova pentru a-mi recupera geamantanul cu haine şi că eu, neavând curaj să mă apropii, am aşteptat-o în capătul străzii, necrezând că dispăruse portarul cu pistolul lui din poarta cetăţii?!...