Tabletă de guştere

Ce şansă au cărţile? Cărţile aproape că nu au nici o şansă. Scriem cărţile cu aceeaşi cerbicie cu care ţăranul aruncă în brazdă sămânţa, având speranţa că vremea îi va fi favorabilă, nu vor fi inundaţii, nu va fi secetă, iar bobul aurit în lumina soarelui – înainte ca pâinea cea de toate zilele să se rumenească în ţest – nu va fi năucit de grindină.

O carte se naşte greu, se caută pe sine în cuvintele care rătăcesc în paginile nescrise, dar autorul nu e niciodată sigur că plăsmuirea lui va avea norocul să încolţească în inima cititorului. Se va bucura cineva de ea? Nu va rămâne sechestrată (prizonier) în bibliotecă?

Bobul de grâu înfrăţeşte, se multiplică de milioane de ori, povestea lui se regăseşte în pâine.

O carte în chivotul ei ascunde milioane de întrebări, porţi deschise, lumânări în altar, litere surori mute pomădate cu fard şi trase la sorţi din vise… Nu ştii mâine, dacă mai ard lumânările… Şi pentru cine sunt întrebările pentru vii pentru morţi,?...

Halep Phoenix

Probabil că Dumnezeu şi-a făcut socotelile lui şi privind spre noi păcătoşii, s-a gândit că nu merităm o bucurie atât de mare! Prea ne-am fi împăunat cu victoria Simonei şi ne-am fi atribuit parte din gloria ei ieşind în stradă.

Probabil că Simona n-ar fi trebuit să piardă, dar aripile ei începuseră să ardă şi poate că mitul păsării Phoenix s-a  desluşit prea devreme.

Se cunoaşte că pasarea sacră renaşte odată la 500 de ani şi este semnul instaurării unei păci magnifice.

Cum să identifice madam Dan încurcată, într-o evidentă eroare, că cei din stradă au ieşit fericiţi pentru Simona cea Mare, de drag!?... şi nu-s golani hashtag ieşiţi să susţină justiţia divină independentă!...

Prin urmare cu o singură floare nu te ţii la jandarmi!

Aiureala asta o scriu la supărare din minte, Dar pe cine să fiu supărat? Pe preşedinte? Pe Dumnezeul din cer? Pe infern? Pe premierul Dăncilă că-i face jocul lui Dragnea?...

L-aş demite pe premier! Dar norocul e ca guvidele, nu vine de la guvern şi nici de la Videle!...

Felicitări Simona! Ai fost fantastică în acest turneu!

Ultimul asalt

Câteodată cuvintele dăruite nouă de Dumnezeu nu mai încap emoţia pe care gândul omenesc ar vrea să o transmită când competiţia vieţii şi lupta în diversitatea ei depăşeşte limitele. De aceea a fost inventată metafora, poezia primind o frumuseţe aparte. De aceea poate că în sport tenisul este considerat apanajul zeilor.

Cu siguranţă povestea partidei dintre Simona şi Kerber va fi transpusă pe multe partituri, cântată pe o sumedenie de tonuri înalte, dar victoria trăită în direct nu va putea fi egalată. Istoria va consemna răsturnările de situaţii, nivelul fantastic al jocului, atitudinea ofensivă a jucătoarei noastre, duelul tactic, sprinturile de viteză, curajul de a rămâne mereu luminoasă chiar şi atunci când greşea.

Adversara, dominată clar la începutul partidei (halucinantul 5-0!!!), s-a ridicat la înălţimea momentului şi a făcut ca semifinala să devină epică.

Finalul ne-a adus alături doi alpinişti ajunşi pe vârful muntelui în acelaşi timp, doar că unul dintre ei nu a mai avut puterea să înfigă steagul. Şi ce mândru flutura tricolorul în zâmbetul victorios al Simonei Halep!

Mă opresc aici consemnând scorul 6-3/ 4-6/ 9-7/, felicitând-o pe Simona şi aşteptând cu încredere ultimul asalt!

Zâmbetul Simonei Halep

E frumos să stai pe iarbă la umbra unui brad înalt ascultând susurul odihnitor al izvorului după ce acesta a spart învolburat muntele şi s-a aşezat liniştit între maluri la drum lung. Ai senzaţia că timpul şi-a potrivit şi el curgerea şi s-a limpezit călcând umerii rotunzi a pietrelor.

Zâmbetul luminos al Simonei de la sfârşitul partidei ar putea fi singura emblemă a proiectului de ţară care ne-ar mai putea uni în anul centenarului.

Cu atât mai fericit cu cât el ne-a înseninat sufletele chiar de ziua micii uniri când tot românul are liber să stea acasă şi să privească la televizor.

Un meci solid în care Halep în faţa lumii întregi cu multă stăpânire de sine şi argumente serioase a demonstrat de ce ocupă ea locul 1 mondial în clipa de faţă.

Mulţumit Darren Cahil ar fi vrut să sară din tribună în mijlocul terenului ca un cangur să-şi ia în braţe trofeul şi să plece cu el, dar mămica Simonei i-a zis într-un fel ca în scheciuri:

Mă Cahile, ai uitat că a căzut leul în Românica şi mai sunt două meciuri de câştigat?

Doamne ajută!