Cât de lung e drumul întoarcerii, nu se mai
sfârşeşte şi roţile automobilului rulează în gol!... Benzile de la autostradă
par bretelele de gumilastic ale unui extensor, la care un atlet din afara
timpului îşi lucrează muşchii şi le întinde la maximum până se subţiază şi sunt
gata-gata să plesnească. Oasele-mi din trup se răzvrătesc şi mă presează precum
împletitura într-un coş de nuiele, început mai demult, la care nuielele s-au
uscat şi se rup.
Ecranul vitezometrului indică succesiv 144,
139, 153, 164, dar continui să cred că suntem prinşi într-un blocaj, uitându-mă
la sutele de kilometrii rămaşi de parcurs.
Matematicile mi se par precare, nu te mai poţi
baza pe nimic! Cifrele dinapoi, nu sporesc egale cu cele dinainte, care scad
atât de încet! Ar trebui, corect, ca orice călătorie să înceapă de la jumătate
drumului. Spre exemplu Viena-Bucureşti, te uiţi pe hartă, ca şi cum ai ieşii
direct din Dunăre printr-un canal secret la Budapesta şi porneşti. Atunci da,
distanţa parcursă dinapoi, ar putea fi egală cu cea dinainte! Şi nici măcar
atunci n-ai şti când ajungi, căci în Românica drumurile vor rămâne totdeauna
mai lungi...
