Scriam
în Tablete în alb şi negru undeva:
În instrumentarul poetului, cuvintele sunt ca nişte actori.
Ei/ele, pot îmbrăca hainele împăratului sau pot merge la bal în pantofii
Cenuşăresei. Te pot învârti în ritmul constant al valsului, sau te pot pierde
privindu-te în ochi, în dansul senzual al seducţiei – salsa. Important e doar
visul, mişcat de regizor, împingând aerul cu o baghetă înaripată, ca o libelulă
de argint.
Uneori, actorii iau în stăpânire întreaga scenă şi li se
pare că sunt geniali, spre disperata încântare a maestrului de ceremonii: Aş fi vrut ca toate cuvintele să asculte de
mine/ Acum ascult de toate cuvintele/ Ca un cîine bătut merg în urma lor/ Din
cînd în cînd/ Îmi dau peste bot/ Scot scrîşnete, scot urlete,/ Ele se
amuză. se întărîtă/ Ca muieruştile care au prins un satir bătrîn/ Şi îl chinuiesc,
îi aţîţă simţurile/
Se pare că Dumnezeu, acolo sus la Piatra Neamţ, în atelierul
Lui, a săvârşit îngăduind în acelaşi aluat un om şi un poet adevărat şi ca să
nu–l scape din ochi l-a făcut Paznicul ploii.
LA MULŢI ANI ADRIAN ALUI GHEORGHE!
