Ion Toma Ionescu şi cultul cuvântului

Într-o lume şi vreme în care se minimalizează mai tot şi în care insignifiantul capătă sensuri altfel nebănuite, în care aruncarea în derizoriu e cam literă de lege, Ion Toma Ionescu rămâne consecvent ideii de-a fi fidel muzei şi de-a stărui pe drumul renaşterii sale literare, din 1995 încoace zicere.

Cel puţin!

Când ai un astfel de trecut - judecat pe nedrept cândva pentru că A GÂNDIT, lucru de care nu a profitat niciodată, însă - este inevitabil ca scrierile tale să fe amprentate vizibil de un anume iz memorialistic.

Ion Toma Ionescu scrie cu sufletul şi îşi strecoară-n cuvinte mai mult decât o singură poveste de viaţă, din turnul lui de fildeş şi de bun simţ izvorând pagini absolut memorabile de literatură şi viaţă.

Forţa scrierii sale vine tocmai din faptul că lasă acest trecut în urmă, că nu face din el pretext, că nu se martirizează, că îşi lasă liber şi îndelung liber spritul scriiturii.

Ei bine, taman de aici îşi trage el seva scriiturii, din acea mai veche traumă se amprentează acum o slovă îndelung vorbitoare.

Din acest oprobiu şi suferinţă scrie el, din această matcă se desprinde scriitura sa, iar tocmai ea îi dă greutatea unor tâlcuri greu de descifrat altfel.

Indiferent de ce face - volut liric – omul nostru reuşeşte să încifreze timp şi spaţiu, personajele sale devenind vii, extraordinar de vizibile, active în actul narativ.

Toma face din lector erou principal, deşi el însuşi este aşa ceva, tehnica prozei postmoderne în care autorul Ion Toma Ionescu este cheia fiind lungimea de undă pe care suntem ademeniţi.

Toma ştie că numai în urma unei îndelungi şlefuiri diamantul devine valoros, iar ceea ce ne propune el în această carte are darul de-a contura fabulos schiţe de portret sau vremuri.

În scrierile sale personajele sunt ŞI MAI VII - tocmai pentru faptul că omul care-a dat literaturii române „DOSARUL ALBAŞTRII”, cartea confesiunii sale umane şi artistice, carte în care nu se face victimă, cum alţii ar fi făcut în locul lui – în slova lui e viu spaţiul şi timpul, iar acest volum, „Copacul cu icoană” devine oglinda în care se reflectă o mai altfel de lume şi un mai altfel de spaţiu.

Ion Toma Ionescu adună-ntre coperţi o lume care-l gâtuie altfel şi, ceea ce dă un farmec aparte, o lume ce va fi redefinită în scrieri ulterioare, după cum frumos suntem avertizaţi încă de la prima respiraţie a cărţii.

Texte precum „Peceţile lui Zamolxe”, ciclul „tabletelor” sau „Puiul de veveriţă” şi „Stejarul cu icoană” trădează fericit un om cu un îndelung exerciţiu al scrisului, un om capabil să reducă la esenţe fiinţări şi poveşti de viaţă, lumi nebănuite sau doar gândite mişcându-se liber sub un condei extrem de ascuţit pe albul hârtiei.

Ion Toma Ionescu aduce-n proza românească celebra temă a jurnalului, vorbeşte desprea ea dar ea nu există în sine, deşi este peste tot şi pe nicăieri.

Tocmai această insolită abordare îl face cu adevărat unic şi dă o mai altfel de măsură perspectivei sale artistice.

Ioan Romeo Roşiianu

Secţiuni. Florina Isache

O lansare de carte cum ar trebui să fie toate lansările!

Cu prieteni adevăraţi, scriitori şi oameni de cultură care au venit de la sute de kilometrii ca să onoreze cum se cuvine ieşirea în luminile rampei a celei care şi-a pus pe masă sufletul ca să dăruiască din prea plinul lui.

S-a întâmplat la Roşiorii de Vede azi 11 septembrie, în micul muzeu roşiorean care ţine loc şi de bibliotecă, şi de casă de cultură, unde într-o sală în care se adunaseră doar iubitori de poezie şi-au dat întâlnire, valoarea, modestia, sensibilitatea şi prietenia. Acordurile unei chitare fericit mânuite au însoţit versurile poetei şi am ieşit din această întâmplare convinşi că am avut parte de un mic eveniment.

Mulţumim Florina Isache şi mulţumiri tinerei directoare a muzeului care a ştiut cu zâmbet şi glas moderat, să întreţină o atmosferă caldă şi să dea fluiditate dar şi consistenţă momentului.

 Foto Ioan Romeo Rosiianu si Florin Dochia

Curtea cu miracole

În Curtea cu poezie de pe Strada Liliacului nr 7, din Costineşti s-au strâns ca de fiecare dată în septembrie la poveşti, poeţii Direcţiei 9. Eram la apel cu un Ciprian mai puţin, sigur cu cel mai bun!... El a ales să meargă SINGUR în tabăra lui Nichita din cer.

Dar, ca un gorun retezat timpuriu îşi lăsase umbra de mătase în curte şi ne privea de sus bucurându-se cu noi.

Anul acesta spaţiul s-a internaţionalizat primind oaspeţi din şase ţări, poeţi de vârste diferite, dar păstrând în ei spiritul viu al poeziei adevărate.

Am citit poezie vie, am cântat cu Maria Gheorghiu în cor pe câmpul cu lavandă, despre altă Marie, am adus cu voie de la Suciu ofrandă, berea şi vinul poeţilor, bând împreună fără traducător, că nu era nevoie... de la răsăritul de lună şi sfârşitul, în zorii dimineţilor.

O singură tristeţe în plan personal, a doua noapte când să mă „lansez” într-un dans, a venit ploaia şi am rămas în suspans… 

Foto: Mircea Dan Duta, Luiza Cala, Cornel Octavian

Ecouri prahovene