Echipa mea de tehnicieni ai calitaţii
În şpan se intra cam pe la şapte
şi jumătate. Până atunci maiştrii, şefii formaţiilor, se informau deja la
montaj care sunt lipsurile. Prima grijă când intrau în secţie era să treacă pe
la căpătâiul bolnavului. Montajul, aflându-se imediat în dreapta, arăta ca un
spital de campanie unde bolnavul agoniza conectat la aparate. Trebuiau să-i
citească pe rând pulsul, tensiunea arterială şi restul… Fiecare pe
specialitatea şi domeniul lui şi să-şi consemneze conştiincios în carnet datele
din fişa medicală. Rar se întâmpla să găseşti bolnavul sănătos şi în stare
normală, adică să-şi fi făcut norma de cutii de viteze în schimbul trei, fără
nici o problemă.
Ori
gâfâia cu respiraţia întretăiată, ori avea febră şi i se ridicase tensiunea
de-i săreau piuliţele din senin, nerezistându-le filetul la cuplu de strângere,
ori îl dureau rinichii, ori nu mai funcţiona ficatul, ori i se blocaseră
sateliţii... Să te ferească sfântul să i se urce problemele la cap şi bolnavul
să fluiere în viteza IV-a ca nebunul! Sau să calce strâmb, fie pinionul de
atac, fie roata conică, să strice pata de contact. Greu să înţelegi viaţa de
cuplu!… Atunci era al dracului de tot!
Fiecare
în sinea lui era pregătit de răul cel mai rău! Se strângeau la capul bolnavului
în bancul de probă toţi specialiştii, plus corul de bocitoare, de parcă se
dăduse cu goarna. Nu mai aveai loc de atâta suflare! Nea Ion Surditu,
controlorul, în halatul lui galben asculta cu stetoscopul în prelungirea
urechii corpul bolnav al cutiei şi explica precum un profesor chirurg de prima
mână, în faţa studenţilor medicinişti strânşi în jurul mesei de operaţie, unde
e buba şi cum ar trebui extirpată.
Venise
şi directorul, unul dintre ei. Să zicem că de data asta era Liviu Păunescu, sau
Ivan Constantinescu sau Scânteie Tomescu… Nu, Scânteie nu, că asta e porecla,
celălalt nume nu mi-l amintesc. I-a făcut semn şefului de secţie să iasă afară
din banc.
—Bădiliţă,
caută-l pe tovarăşul Miu-lescu şi veniţi amândoi la tine în birou.
—Nu
intraţi să ascultaţi problema tovarăşe director?... Şi făcu semn către bancul
de probă. Huruie mai tare pe mers înapoi! Eliberez locul!... Îi dau afară pe
toţi şi închidem uşa la cabină. Aşa se aude mai bine!
—Măi
Vasilică, ţi-am zis de o mie de ori, degeaba eşti băiat deştept că nu pricepi!
Ăsta e oful meu!... Aştept de la tine să nu-mi bat gura degeaba!… De ce v-aş
mai plăti pe voi, dacă le fac eu pe toate?...
Iliuţă
Vasile, maistrul de la atelierul diverse, subţire şi pipernicit cum era, când
intră pe uşă întârziat oarecum, îşi băgă capul între umeri văzând atâta lume
strânsă şi trecu mai departe. De data asta nu se opri în montaj, strecurându-se
neliniştit direct către linia lui de Diverse. Îi dădu ocol. Lucrurile păreau în
ordine. Controlă ca de obicei legitimaţiile de pe birou şi le puse la locul
lor.
Cu
inima îndoită îşi făcu olecuţă de curaj şi se întoarse la montaj. Avea totuşi
speranţă. Tevatura era prea mare ca să fie generată de furcile şi mărunţişurile
sale diverse.
A
ocolit mulţimea adunată, ce parcă se mai rărise, intrând în montaj nu pe la
bancul de probă, ci pe la celălalt capăt al benzii. Leana, fata care asamblase
capace spate în schimbul de noapte, se îmbrăcase deja să plece acasă, îl văzu
şi îl strigă:
—Nea
Iliuţă, o zbârcişi în cozoroc!... De la
trei nu mai am pătrate! Dacă nu era treaba cu cuplu conic, intrai matale pe
ţeava tunului! Ai avut noroc!
De
unde luase nebuna expresia aia cu „zbârcitul în cozoroc?” nu pot să ştiu, că
nici în dicţionarul de expresii româneşti n-am găsit-o!… Poate de la şapca ce-o
purta şmechereşte pe ochi… Îi înflorise un zâmbet în interior ca o dâră
luminoasă pe suflet, dar nu-l dădu pe faţă, nu-l afişă în pervaz… De n-ar
rezolva ăştia problema toată ziulica, aş scăpa de necaz! Poate mi-aş mai reveni
o ţâră!
Trecu
mai departe pe la celelalte posturi unde se asamblau piesele din atelierul lui.
Îşi notă în carneţel stocurile şi se grăbi să ajungă la şedinţă. O şedinţă
scurtă de cinci minute în care comunica reglorilor priorităţile zilei.
În
general operatorii ştiau ce au de făcut. Îşi trăgeau piesele de la operaţiile
anterioare în coşuri, sau în cutii de metal agăţate cu un cârlig, târşindu-le
direct pe ciment, porneau utilajele să se încălzească, mai schimbau o vorbă
între ei, sau plecau după vreun dispozitiv sau sculă la magazia de SDV-uri a
doamnei cu nume de floare, ceva mai ofilită ce e drept! Trandafir sau Bujor o
chema, nu sunt sigur, n-am apucat-o prea mult că a ieşit la pensie. Cred că
Bujor… Oricum nu conta!
Bujor
era doar numele, căci dacă aveai nevoie de ceva, o freză specială, un cuţit cu
pastilă vidia spre exemplu, scotea pe ghişeu numai ghimpi de trandafir. Găseai
la ea doar burghie obişnuite şi pietre de polizor.
—Ce
crezi dumneata că vidia creşte pe câmp? Costă parale! de unde să ia statul să
vă dea la toţi? Descurcă-te şi matale cum poţi! Şi te-ntorceai tâmp ca boul în
jug... Mama ei de viaţă, cum să ari pe câmp fără plug!?
Îl auzeam pe meşterul Ilie din
punctul meu de control final:
—Ce
dracu băi Sora, iar n-ai avut pătrate la montaj! Sora, nefiind vreo soră de
caritate ci reglorul care răspundea de pătrate. Era el mai lent, mai încet de felul
lui! Dădea din cap, te aproba, dar până să-şi clintească picioarele dacă îl
trimiteai undeva, dura…
Nu
vreau să abuzez de răbdarea dumneavoastră şi nici să vă educ simţul tehnic, dar
când am scris Guşterele, câţiva comentatori avizaţi de care eu în general ţin
seamă, cum ar fi Dumitru Ungureanu, mi-au reproşat că romanul meu ar fi trebuit
să aibă mai mult epic.
Dimpotrivă,
prietenii mei albaştrii Ică şi Nae, când am vrut să dau drumul la tipar ediţiei
a II-a şi le-am citit noutăţile din carte — schimbând şi titlul, Albaştrii.
Dosarul, de data asta — m-au certat pe drept că Uzina, capitolul pe care îl
parcurgem acum împreună iubite cititor, o fi epic dar nu are legătură cu
albaştrii. „Şi-a pierdut spiritul alert, captivant pe alocuri şi pe deasupra
are multe lungimi care nu interesează, devine plicticos. Adaugi prea multe nume
noi, practic e o altă carte. Şi nici măcar nu pui accentul pe trăirile tale să
te împlinească în calitate de personaj!”
(Pot
să fiu de acord, raţional cum sunt, cu vorbele amicilor mei, dar nu întrutotul.
Uzina mi-a nivelat reliefurile, m-a trântit din înaltul cerului cu brutalitate
într-o altă viaţă, ce a devenit până la urmă viaţa mea, cu plictisuri,
monotonie, lentoare, uzură şi multă ceaţă... Eu am suportat timp de 40 de ani
atmosfera aceea. M-am adaptat, am vieţuit acolo! Vreau să văd dumneavoastră cât
rezistaţi doar să citiţi cartea? O să revin fără îndoială, dar să reiau
dimineaţa de unde o lăsasem în biroul şefului de secţie, Vasile Bădiliţă…
(fragment din "albaştrii, dosarul" aşteptând o ofertă de lansare a cărţii în Piteşti)
