Tenisul e ca viaţa. Sunt zile când din senin sau
dintr-o emoţie puternică pierzi liniştea interioară, se întrerupe legătura cu
Dumnezeu şi oricât ai încerca să stăpâneşti situaţia nu poţi ridica privirea
deasupra norilor. Continui totuşi să lupţi şi să speri, cu toate că vălul rămâne
insinuat sub peretele frunţii, ţi se pare că s-a subţiat la o margine într-un
anumit moment şi parcă se văd munţii pe care urmează să-i urci, crezi că ai
găsit calea, dar încep să te urmărească ghinioanele.(Şi ce ghinioane! dacă ar
fi să ne referim numai la unul dintre ele, care va intra cu siguranţă în
istorie sportului alb, când mingea scăpată aiurea din racheta lui Kiki, ţine
morţiş să atingă în alergare coapsa de gazelă a Simonei, mult în afara realităţii
şi a terenului de joc. (O scăpare a
regulamentului pe care probabil diriguitorii tenisului o vor lua în
discuţie pentru modificare, căci e frustrant de nedreaptă, la viitorul congres.)
Însă tenisul este o competiţie sportivă, nu doar cu
tine însuţi trebuie să te lupţi pentru a-ţi adjudeca trofeul! Intră în calcul
şi adversarul, care se poate afla într-o zi fastă, chiar dacă toate datele ar
părea să încline uşor balanţa spre talerul tău. A fost o finală ciudată. Victoria
lui Kiki Bertens, nespectaculoasă, nu a urcat la un nivel care să ne satisfacă măcar
estetic, dar nu poate fi pusă la îndoială. Tensionate extrem au fost doar
pasajele marcă înregistrată, când Simona părea că poate întoarce cursul
partidei, dar nu a fost să fie!
Cu ce am rămas din lecţia acestei finale de la Madrid,
dincolo de tristeţea care ne-a cuprins fiind văduviţi de o sărbătoare pe care o
aşteptam cu toţii şi eram pregătiţi să o primim? Personal am admirat modul de
comportament şi ţinuta de la sfârşit a laureatei Kiki Bertens. Bucuria reţinută,
îmbrăţişarea şi cuvintele repetate de olandeză, parcă vinovată: „Îmi pare rău
Simona că te-am oprit să urci pe locul ce ţi se cuvine!..”
Iar la Simona am admirat puterea de a afişa, dincolo
de ce era în sufletul ei, zâmbetul acela luminos, superior de înţelegere a
spiritului competiţiei. Abia acum îşi găsise liniştea interioară, recunoscând
meritele adversarei şi spunându-i ca o promisiune de revanşă „că nu uită şi nu
iartă că i-a câştigat două finale!...”
Felicitări Simona Halep pentru o altă săptămâna de
poveste în care ţi-ai consolidat constanţa(natural CONSTANŢA e portul ei natal…)
de mare campioană şi mult succes la Roma şi Paris!
