duminică, 23 februarie 2020

Al douăzecelea




Suntem atât de bogaţi, fără să realizăm întrutotul, datorită ei. Avem atâtea insule româneşti risipite pe planeta albastră, oriunde în lume unde poposeşte racheta Simonei Halep, fie că ajunge la antipozi, în îndepărtata Japonie, în Tailanda la San Diego, sau la Madrid, Londra, sau Paris, în marginea deşertului la Dubai, un nor de inimi o urmează în acelaşi vis, se ţine scai după ea, cum se ţinea norul de sturzi al lui Anaiso în Pluta de piatră a celebrului Saramago.
Să ne bucurăm că mai poate cineva să ne unească la fel ca pe vremuri o altă regină într-o Românie Mare!
Mulţumim Simona!

marți, 18 februarie 2020

Dansul ielelor. Fotografii mişcate




suliţi de foc
lustruind rugina
spinării de bronz
a bătrânului
cavaler

răni oblojite
peste zi
în tufişuri
cu rugi
de măceşi

se lasă seara
sub ape
păstrăvi
albesc
nisipul

durerea vie
se scurge
prelung
ca lumina
unui opaiţ

şezusem
cu capul
rezemat
de cornul
lunii

în raze
ielele
dansează
despicându-mi
chipul

sâmbătă, 15 februarie 2020

Doză de proză la artroză


Dezavuez lucrurile rele care se spun despre Spitalul Universitar. În ciuda colportărilor ţintite, grele, din ultima vreme! E un loc binecuvântat de Dumnezeu şi dacă ai puţin noroc afli încă de pe holurile instituţiei, cum poţi regăsi calea spre o sănătatea înfloritoare, garantată de normele constituţiei, chiar înainte de a intra în cabinetele medicilor la care eşti programat. Vorbesc dintr-o experienţă recentă, nu spun poveşti, aşteptând să-mi vină cardiologul de la raportul de gardă, să-mi pună holterul pentru tensiune, ca să poată apoi descâlci şi face ordine în înţelepciunea lui, în hârtii şi ulterior în bătăile uneori descreierate ale inimii mele, încercate de-a lungul vieţii de un mănunchi important de scrisori blonde neexpediate la post restant…

Pe hol aşadar am aflat prin urmare tratamentul minune pentru păcătoasa mea artroză de la genunchi, care mă supără cel mai tare.

Un domn vioi, inginer de sonde, arăta în poză ca un măslin pe rod, la 83 de ani. Nu-i dădeai cincizeci! Se trăgea dintr-o familie cu cincisprezece fraţi şi surori. Treisprezece trăitori, şi nu era el cap de pod. Sora cea mai de sus în scală, Serafica, împlinise 99 şi n-avea nici o boală! Mi-a spus şi secretul longevităţii lor.

„Noi n-am fost la Ana Aslan, am fi putut merge căci aveam pile. I-am luat pe ai mei câteva zile pe rând pe toţi în Africa în Câmpul petrolier.(Nu era de colea să fi inginer român la petrol, atunci!). Aveam cunoştinţe de la un african bătrân şi am făcut cu fiecare, fără umbrelă, douăzeci de şedinţe a câte două minute întinşi la soare, împachetări cu nisip fierbinte, în deşert. Două minute la şaizeci de grade, copt, fiert, am scos bolile din noi!

Asta e!... Mai scriu o proză până când vine vara şi plec în Sahara să scap de artroză!

vineri, 14 februarie 2020

Dune




Înţepeniseră
flori de gheaţă
pe geamuri,
fără cuvinte,
gândurile.

Rânduri
rânduri de ochi
tăvăliţi
în nisipul
încins

Eram fiul
unui măslin,
dezrădăcinând umbra,
zgândăream
jarul aprins.

Traversând
tulburat
printre
dune
pustiul

Şi purtând
înşirate pe ramuri,
merinde,
scrumbii
la uscat.

Când şi când,
sta să pice şi pica
din pom,
fructul
prea copt

Se apleca
să-l ridice,
măslinul,
dar pica
altul la loc.

Un timp,
am perpelit
scrumbiile
în sarea
nisipului.     

Le împingeam
târşit
cu piciorul,
făcând iar
câţiva paşi…

Şi-a pierdut
răbdarea măslinul
obosise.
Nu se putea
îndoii

S-a trezit
ca din vise,
buimac,
la ultima
scrumbie.

Sfârâia
în mâna sa
de parcă
s-ar fi aflat
vie pe jar.

Şi-a şters
cu dosul
palmei,
apăsat,
gheaţa din ochi

Doamne şi acum
ce mă fac!...” 
Se regăsise-n
cuvinte
şi gândi.

Înapoi măcar
dau de scrumbii.
Dacă merg
înainte…

Fie ce-o fi!