Doză de proză la artroză

Dezavuez lucrurile rele care se spun despre Spitalul Universitar. În ciuda colportărilor ţintite, grele, din ultima vreme! E un loc binecuvântat de Dumnezeu şi dacă ai puţin noroc afli încă de pe holurile instituţiei, cum poţi regăsi calea spre o sănătatea înfloritoare, garantată de normele constituţiei, chiar înainte de a intra în cabinetele medicilor la care eşti programat. Vorbesc dintr-o experienţă recentă, nu spun poveşti, aşteptând să-mi vină cardiologul de la raportul de gardă, să-mi pună holterul pentru tensiune, ca să poată apoi descâlci şi face ordine în înţelepciunea lui, în hârtii şi ulterior în bătăile uneori descreierate ale inimii mele, încercate de-a lungul vieţii de un mănunchi important de scrisori blonde neexpediate la post restant…

Pe hol aşadar am aflat prin urmare tratamentul minune pentru păcătoasa mea artroză de la genunchi, care mă supără cel mai tare.

Un domn vioi, inginer de sonde, arăta în poză ca un măslin pe rod, la 83 de ani. Nu-i dădeai cincizeci! Se trăgea dintr-o familie cu cincisprezece fraţi şi surori. Treisprezece trăitori, şi nu era el cap de pod. Sora cea mai de sus în scală, Serafica, împlinise 99 şi n-avea nici o boală! Mi-a spus şi secretul longevităţii lor.

„Noi n-am fost la Ana Aslan, am fi putut merge căci aveam pile. I-am luat pe ai mei câteva zile pe rând pe toţi în Africa în Câmpul petrolier.(Nu era de colea să fi inginer român la petrol, atunci!). Aveam cunoştinţe de la un african bătrân şi am făcut cu fiecare, fără umbrelă, douăzeci de şedinţe a câte două minute întinşi la soare, împachetări cu nisip fierbinte, în deşert. Două minute la şaizeci de grade, copt, fiert, am scos bolile din noi!

Asta e!... Mai scriu o proză până când vine vara şi plec în Sahara să scap de artroză!