Risc să devin plictisitor şi agasant. Recitesc de pe blogul meu pagini cu şi
despre Simona Halep dintr-o istorie vie a lunii august. August 2013, Simona
Halep câştigă turneul de tenis de la New Haven în finala cu Petra Kvitova. 6-2/
6-2/! Era al patrulea turneu câştigat în anul acela şi începutul unei
ascensiuni care se va dovedi de neoprit. În curând avea să urce între primele
10 în clasamentul WTA şi nu avea să mai plece de acolo şapte ani la rând.
Nu mult înainte de miezul nopţii când am aflat vestea, mi-a venit în minte o
imagine care îmi marcase profund dimineaţa aceea şi pe care am urmărit-o în
direct pe fereastră, nu la televizor, până spre ora 18. Trei muncitori cu
târnăcoapele, săpau în credinţă în faţa blocului un şanţ, trebuiau înlocuite
ţevile de gaze. Fără să mintă sau să păcălească soarele, cu tot corpul
concentrat să nu risipească inutil energia care îi ţinea în picioare. Izbeau
încrâncenat pământul uscat şi avansau în tăcere.
Aruncate pe mal, la umbră, stăteau inutile doar căştile lor albe de
protecţie. Am revenit la fereastră de mai multe ori, enervat de
televizorul care zornăia în van coroanele de tinichea ale regilor Cioabă.
Moderatorul, ca o babă, repeta fără noimă întrebări grele şi deştepte despre
proiecte, despre priorităţile în etnia romă. Sudoarea şi întunericul li se
aşezase celor doi pe frunte. Abia de se mai zăreau de mărunţi ce erau,
prăbuşiţi pe un munte de prostie.
Căştile de protecţie ale muncitorilor de la gaze rămăseseră mult în urmă şi
târnăcoapele continuau să muşte pământul cu cerbicie, de parcă descoperiseră
filonul adevărat al aurului dacilor. Nu cocoşeii ţiganilor, ăia se topiseră de
mult în buzunarele bulibaşilor
Trecând peste şocul fizic şi imagistic al celor trei atleţi, tulburarea aceea
venită cumva din alt timp mi-a clătinat perspectiva deja bine împământenită, că
munca e făcută pentru roboţi şi românul şmecher din fire, cu o înţelegere
superioară, are altă menire în prezent şi alt target. Se orientează către
parlament, sau merge către guvern, îşi arată îndrăgostit de propriul său glas,
harul flecar la televizor, cântă în cor pe nas ca un artist adevărat cu voce
gravă, slavă liderului său politic, românul a evoluat, n-a rămas în neolitic
păstor, să-şi taie doar de Paşti mielul gras.
M-am întrebat nedumerit ce aveau în comun de s-au alăturat imaginile, cei trei
zei ce săpau în zorii dimineţii în faţa blocului, cu victoriile Simonei Halep, tocmai
ce căutam ascunsul cu periscopul la faţa locului şi l-am primit, prompt şi
izbitor, când a parcat pe fruntea mea bricheta unui spectator…
„Bătăturile din palmă care ţin târnăcopul sau racheta. Acelea sunt răspunsul!”
