Ce mi-a rămas mie din ziua istorică de ieri a Americii şi a lumii întregi, ce m-a impresionat cel mai tare, stând la televizor în fotoliu, trecând dincolo de asediul atmosferei glaciale ce luase în stăpânire capitala, cu străzile ireal de goale…
Dincolo de cele 200000 de mii de steaguri americane plantate în locul oamenilor pe esplanada, de la Capitoliu...
Dincolo de ţinutele elegante ale doamnelor ce-şi purtau în imagini, zâmbetele studiate în faţa oglinzii şi cântărite cu exactitate, din păcate bine mascate, la ceremonie…
Dincolo de onorabilitatea celor trei cupluri de foşti preşedinţi, care l-au scos din minţi pe Trump, punând mai abitir în evidenţă mârlănia lui… El n-ar fi trebuit să lipsească din spectacol, şi, cu siguranţă ar fi primit suvenir, un OSCAR pentru rol secundar… Aşa, a văduvit-o şi pe biata Melania de statueta ei de mare star între primele doamne.
Cum spuneam, ce m-a impresionat pe mine, n-au fost nici mănuşile împletite din lână ale lui Bernie Sanders, devenite viral, nici Lady Gaga interpretând imnul naţional, ci, hohotul de râs al Kamalei Harris, când a trebuit să-şi citească pe o listă, propriul nume rămas vacant în senatul american. Cascada aceea atât de sinceră, dezlănţuită şi plină de adevăr, o interpreta cu atâta convingere şi plăcere, de parcă muşca dintr-un măr ionatan…
M-am liniştit! Biden ca Biden, da Kamala să aibă mere!...
