Uzina 4

 

Notă: Aş vrea să precizez că postările de aici nu respectă întrutotul paginile din Dosarul Albaştrii. Dispun de un material mai bogat pentru că iniţial voiam să fie Uzina o carte de sine stătătoare şi nu doar un capitol… Dar prietenul meu Nicolae Badiu, mai norocos decât mine, mi-a luat-o înainte cu Poarta 3. Mi-am dat seama că alergăm pe culoare de coloratură diferită, el mai mult documentare, eu mai mult literatură… dar am lăsat-o mai moale. Aşa că dacă întâlniţi personaje pe care nu le recunoaşteţi, lăsaţi-l pe autor în rătăcirile lui personale…

Puşa

 

Simt nevoia să evadez din Dosar, să-mi iau o pauză, să revăd locuri de care sunt legat şi, înainte de a purcede la scrierea ediţiei a doua, să mă încarc întâlnindu-mă cu oameni… În fond de ce susţin unii că am trecut pe lângă o carte mare? Trebuia să fie mai mult din viaţa mea acolo şi nu dosarul însăilat de securişti… Pare că reproducerea atâtor pagini false nu mi-a lăsat timp să le rescriu pe cele adevărate pe care le-am trăit. Am trăit oare?

Paşii mă purtau în cartierul Papuceşti, trăgeam cu ochiul  la ce se întâmplă în jur, dar mai mult căutându-mi repere în amintirile mele şi am zărit oprind în parcarea din faţa pieţii un preot tânăr la volanul unei Audi de ultimă generaţie. A coborât de la volan preot şi urcând în spate la adăpostul geamurilor fumurii şi-a schimbat hainele, ieşind după câteva minute într-un elegant costum englezesc, potrivindu-şi pălăria în oglinda retrovizoare.

Nu de mult avusesem o discuţie interesantă, întâmplător cu un popă la fel de tânăr, căruia la sfârşit am simţit nevoia să-i dau o carte de-a mea, Guşterele. Schimbam de atunci vorbe, de fiecare dată când în exerciţiul funcţiunii, de bobotează, ne trecea pragul.

 

            Cu siguranţă că şi acesta era şcolit după revoluţie. Ieşiseră în lume ca furnicile să păstorească — parte din zi la biserică, sau în locurile unde erau chemaţi la vreo spovedanie, sfinţire de casă — iar cealaltă parte, să o folosească în cel de-al doilea job, într-o slujbă laică. O afacere ce-i completa bugetul ca să se poată califica decent în clasa mijlocie, pe umerii căreia ar trebui să scoată capul în lume ţărişoara, altfel îngenunchiată şi târâtă pe jos de clasa politică. Dar nu-i aici subiectul!… A coborât de la volan preot şi a urcat în spate schimbându-şi hainele şi devenind om de afaceri.

            Aş fi vrut să-l întreb în ce haină se simte mai liber în mişcări, în odăjdiile preoţeşti sau în costumul englezesc în care s-a dat jos din automobilului său alb, elegant.

Concomitent am zărit-o pe Puşa. Ea m-a recunoscut. S-a îndreptat spre mine cu un câine mare alb în lesă şi mi-a zâmbit dumnezeieşte ca pe vremuri.

Să ne-nţelegem, Puşa e uzinardă, nu a fost albastră!... Trecuseră zeci de ani, dar surâsul acela s-a deschis la fel ca altădată, cu înţepătura unei florete, direct în inimă. Nu, nu se înşelase!

Oare pe ea o căutam? Înfăşurată într-o haină de blană, încă o doamnă bine, era sigură că instantaneu o recunoscusem, dar rămâneam acelaşi sclav complexat şi fără pic de iniţiativă.

M-a luat în braţe şi m-a sărutat învăluindu-mă într-un parfum discret. După ce mi-am revenit, în următoarea secundă am îmbrăţişat-o şi eu odată, strâns, cum nu făcusem cu adevărat în tinereţe. Atunci l-am zărit pe preot îmbrăcat într-un costum de culoare deschisă cu barbişonul tuns de curând (Ce mult se schimbase!)

Faţă plăcută, ochi senini, blânzi, înalt, suplu îi şedea bine în hainele preoţeşti, dar celelalte îi veneau turnate. Respira sănătate şi prospeţime. A coborât din Audi şi de la distanţă şi-a ridicat pălăria salutând-o cu eleganţă pe Puşa.

Aceasta îi răspunse cu deferenţă, rostind clar ca să nu existe dubii.

— Rămâne pe mâine părinte! Mi-am dat seama pe moment de inutilitatea întrebării, oricare ar fi fost ea.

 

*

 

S-a nimerit să fiu de faţă a doua zi când a intrat în casă părintele şi a dat mâna cu soţul Puşei, pe care evident că-l cunoştea dinainte, iar soţia acestuia se repezi să-i sărute mâna, pioasă, cu buzele ei ce nu demult păcătuiseră într-o altfel de atingere mai fierbinte, care implicit trebuia spovedită ca să nu-i încarce conştiinţa.

Dar nu în prezenţa soţului se potrivea o mărturisire completă şi fără prejudecăţi. Îşi va găsi timpul! Eu contam mai puţin, căci sufletul nepătat rămăsese pentru Domnul, Cel care din când în când ne mai şterge din greşelile trupeşti, ca să nu-şi piardă autoritatea în faţa muşteriilor…

Cumva discuţia se desfăşura prietenoasă, participarea amabilă din toate direcţiile şi îmi venise rândul să fiu prezentat ca o cunoştinţă de-a soţului de la uzină, unul dintre cei care nu prea merg la biserică. O cunoştinţă ce avusese de tras şi din cauza bisericii în tinereţe. (De unde să ştie Puşa toate acestea? Să fi citit Dosarul Albaştrii? Securiştii dăduseră grupului nostru şi ceva nuanţe mistice. Exclus să-l citească!...)

Revedeam în memorie filmul de dimineaţă. Nu soţul mă adusese în casa lor, ci ea! Fiinţa aceea crudă, în mrejele căreia căzusem cu mulţi ani în urmă — recunoscându-şi păcatul de a nu fi răspuns atunci arderii mele de tot!

În piaţă, după vre-o zece minute de aduceri aminte cu Puşa, apăruse şi soţul. Cel de-al doilea… divorţase de toboşar. Ne-am dat seama că ne cunoştem. Colaborasem. Din partea compartimentului de analiză a calităţii la nivelul Direcţiei de calitate a uzinei — el, şi eu — din partea cutiei de viteze. Apăruseră nişte incidente în exploatarea autoturismelor în termenul de garanţie şi partajam oarecum vinovăţiile.

Apucasem să le spun celor doi, mă ia uneori gura pe dinainte(cum îmi zicea câteodată mama), că lucrez la ediţia II-a a Dosarului Albaştrii şi caut să vorbesc cu oameni lângă care am trăit în perioada uzinei. Să înţeleg mai bine ce am trăit! Dosarul de la CNSAS având referinţe vagi despre acea perioadă.

M-au invitat să trec în ziua următoare pe la ei, ar fi dorit să-i prind în cartea mea, să depănăm împreună impresiile şi amintirile, mi-au dat adresa. Soţul ajungea doar după ora 17, dar Puşa îmi şoptise discret că pentru mine va rămâne acasă toată ziua.

 

 

            —Nu e obligatoriu să mergi la biserică, poţi avea credinţa în sufletul tău, doar taina o iei din biserica Domnului când ai nevoie de ea. Îmi place părintele, deschis la minte, cu o anumită teatralitate în glas şi în gesturi pe care i-o da fariseismul meseriei şi recuzita la care trebuie sa recurgă mereu. Îmi retrăsesem laptopul, reportofonul şi ceşcuţa cu cafea de pe măsuţa joasă din sufragerie şi le sprijinisem pe bibliotecă, aşa cum mă rugase Puşa. Preotul a sunat la uşă, trebuia să sfinţească locuinţa. Zugrăviseră de curând. „Să nu fi spoit pereţii pocăiţii ăia cu ceva drăcovenii, că nu mai poţi avea încredere în nimeni în ziua de azi!”vorbele Puşei…

Părintele şi-a aşezat pe măsuţă instrumentele de lucru, o carte îmbrăcată în piele, o cruce probabil suflată în argint, mănunchiul de busuioc, ceşcuţa cu tămâie şi vasul pentru apa sfinţită pe care Puşa îl pregătise deja şi-l adusese cu o lumânare din bucătărie.

Când a intrat pe uşă, preotul era de mână cu copilul său, veniseră împreună direct de la serbarea de sfârşit de trimestru. Un băieţel de 8 ani, ce nu avea astâmpăr şi se tot fâţâia pe un scaun după ce îşi aruncase haina pe canapea.

Discuţia, înainte de desfăşurarea momentului de sacralitate, alunecă puţin, eu neputându-mă abţine şi strecurându-i că îmi plac preoţii tineri, luminaţi la minte, deschişi lecturilor, nu doar lecturilor bisericeşti. Dar harul Dumnezeiesc e păstrat de preoţii bătrâni. O părere sinceră, formată din vremurile când eram copil şi credeam c preoţii precum sfinţii, coborau direct din icoane. Preoţilor tineri le zbârnâiau  smarthphone-urile când slujeau, nu puteam accepta, că aşa primeau harul divin...

Discutară apoi asupra rezultatelor analizelor recente de la spital ale soţului(Eu rămăsesem spectator, Puşa mă pusese la curent dimineaţă după ce se mai ofilise floarea pasiunii, că soţul ei avea cancer. Se explica oarecum, animalul flămând care mă prăduise, să-şi astâmpere seceta).

Părintele îşi manifestă bucuria şi mulţumi lui Dumnezeu că i-a ajutat să iasă totul bine. Ceru amănunte asupra modului în care se face o anumită investigaţie mai specială, căci musai trebuia să ajungă si el cu mama dumnealui la Bucureşti, unde era programată săptămâna următoare.

Familiară conversaţia, se vedea bine că prietenii mei realizau un triunghi perfect cu părintele paroh. Impropriu zis prietenii, dar credeam că pot să le spun aşa prin extensie, după întâmplarea de azi dimineaţă. Ba nu, tocmai după ce consumasem acea întâmplare tardivă, el, soţul, nu mai putea să-mi fie moral prieten. Mai bine zis eu nu mai puteam fi prietenul lui.

Cu siguranţă amândoi, mai ales de când aveau necazuri, nu lipseau de la nici o slujbă de duminică, iar Puşa, sensibilă, prinsese culoare în obraz când preotul i-a făcut un compliment, răspunzând la o provocare-mărturisire cum că nu a reuşit să ţină tot postul, i-a cedat organismul şi a căzut pe stradă, dar ar dori cu ardoare să se spovedească.

Ştiam mult mai bine eu, cum căzuse ea de dimineaţă pe spate cu frenezie, căci mă aşteptase hotărâtă să recompenseze toate suferinţele mele, toate chinurile pe care mi le provocase cu jocurile ei.

 

În tinereţe când ne-am reîntâlnit în uzină, avea o figură angelică, buzele roşii cărnoase şi nişte ochi mari deschişi în a căror limpezime te puteai scălda toată ziua. Simţeam că fierbea sângele-n ea, se citea păcatul pe ovalul feţei când trăgea adânc din ţigară la perete, în spatele dulapului plin cu aparate de măsură din controlul final.

Bănuiam că se culca cu toţi, care pe unde o abordau. Roiau în jurul ei reglori, electricieni, tehnicieni din zona neproductivă, mai ales dintre cei căsătoriţi. Reglorilor nu le număra nimeni piesele care ieşiseră din strung, sau de la broşă, aveau timp de pierdut. Asigurau montajul, mai făceau câte un reglaj la o maşină specială, pregăteau loturile pentru tratament, vrăjeau controlorul/controloarea, dacă erau niscaiva litigii calitative şi în rest, fiecare îşi fredona melodia tot schimbul, care pe unde aveau o mândră, să mai schimbe traiul de-acasă! Viaţa, ştii cum e, cere şi cozonac să-l pui uneori în laptele acru! La fel electricienii, şi ei cu o activitate lejeră când nu aveau intervenţii la utilaje, se opreau la Puşa.

Puşa dispărea uneori de la masa de lucru, nu puteam fi tot timpul cu ochii pe ea. Probabil fuma o ţigară pe undeva, iar eu o căutam ca disperatul. Ştia asta şi se distra. Avea o slăbiciune pentru oamenii mai în vârstă, nu punea bază pe hăndrălăii de-o seamă, iar cu mine se purta ca o mironosiţă.

S-a angajat pe linia unde eram atunci controlor, la diverse. N-a vrut să-şi bage mâinile ei albe cu manichiura îngrijită în ulei sau emulsie, ca operator pe vreun utilaj. A preferat să lucreze la redresarea furcilor. Nu cred că e cazul să dau amănunte. Fiecare piesă din ansamblul cutiei care schimbă vitezele într-un automobil, îşi are rolul ei important. Ca să funcţioneze, se cere ca toate componentele să respecte condiţiile tehnice specifice. Braţele de bronz ale furcilor trebuiau redresate şi aduse în acelaşi plan.

A stat primele zile în cabina maistrului Ilie Vasile. Îi aşezase un scaun la biroul lui şi îi pusese în faţă o grămadă  de planuri de operaţii ale diverselor repere, multe şi mărunte, care se prelucrau în liniile de fabricaţie(de-aia se şi numea atelierul Diverse), până va gândi unde s-o repartizeze. Ar fi păstrat-o în cabină, să-i pună ordine în hârtii, să strângă legitimaţiile dimineaţa, să umble la semnat cu fişele de protecţia muncii…Vedea el ce-i ponta. Mai erau rezerve, operaţii care nu se executau, spălările succesive inter-operaţii ale pieselor, redresările înainte de tratamentul termic, diferite ajustări, dar Bebe Bulearcă, normatorul, cu siguranţă l-ar fi întrebat de sănătate.

„Nea Ilie, nevasta matale ştie?” Ăsta era în stare să-l bage în gura şefilor, ăi mari!...

 

 

—Cum să te lase religia să convieţuieşti cu păcatul?... Admite oamenilor bolnavi abateri de la post. Domnul are inimă, nu doar putere şi poate înţelege multe! Părintele întorcând privirea i-a făcut semn copilului să se potolească şi după ce sfinţi apa, desenând în ea semnul crucii, începu să citească deschizând cartea. Şi odată îi văd pe cei doi că se prăbuşesc în genunchi lângă masă şi părintele le aşează deasupra capului patrafirul.

Puşa ocupase locul din faţă cu capul uşor plecat, cam la înălţimea unde s-ar fi văzut şliţul pantalonilor dacă nu ar fi fost deasupra haina lungă preoţească. Mi se părea din poziţia în care mă aflam că e imposibil să nu atingă piciorul popii cu fruntea. Păcătosul de mine, îmi stăruia în minte o altă imagine consumată ceva mai înainte, dar în extazul în care căzuse dintr-o dată Puşa, era atâta supuşenie şi părăsire de sine, încât nu reuşeam s-o explic!

 

O vedeam în sfârşit goală, sânii obraznici îşi păstraseră rotunjimea, simţeam pielea moale catifelată la atingerea degetelor, concretul nu mai era ca în imaginarul de altădată. Ne rostogoleam de-adevăratelea în patul larg, răzbunând o tinereţe nătângă.

În visele de-atunci îmi înfloreau mâinile, îmi făceam curaj şi aş fi vrut să-i ating pielea pe sub bluza subţire, ea îmi ghicea gândurile, nici nu apucam să mă apropii şi mă împingea cu putere, înfigându-şi ochii ca nişte ace cu gămălie, gata să mă expună oprobiului public ca pe un fluture cap de mort…

 

Sub faldurile patrafirului unde se afla în starea de-acum, bănuiam, dar n-aveam de unde să ştiu, Puşa ar fi răspuns cu pasiune la orice i-ar fi cerut preotul. Eram un pic gelos. Pe mine întotdeauna m-a respins. Nu puneam la socoteală dimineaţa pe care tocmai o petrecusem…

Nu vreau să mă lungesc, dar vă mai povestesc o scenă. Într-o sâmbătă în apartamentul meu din Papuceşti, lângă piaţă, am auzit bătând cineva uşor la uşă. Mă mir cum nu s-a prăbuşit cerul pe mine atunci, sau să-mi fi crescut aripi instantaneu să mă ridic eu la el(!) când am deschis şi am văzut îngerul.

Rămăsesem blocat în prag, uimit. M-a împins („aşa mă primeşti?...”)şi a intrat zâmbind mustrător… Eliberându-se de haina de blană şi de eşarfa roşie, a rămas într-o rochiţă albastră cu cizme înalte. Ţinea în braţe o căţeluşă albă mică şi vioaie pe care o mai văzusem plimbând-o prin cartier.

—Fă cunoştinţă cu Pighi, ai grijă cum te porţi că se agită şi latră nu se încurcă, dacă cineva se apropie de mine. Te sfătuiesc să păstrezi distanţa.  Ba nu, mai bine stabilim de la început regulile. Eu şi Pighi ne aşezăm pe canapea şi tu la masă, dar mai întâi fă o cafea.

—E prima oară când intru cu Pighi la un bărbat în casă. (Deci fără căţeluşă mai intrase!... Aveam deja confirmarea, nu-i aşa?...)

Am intrat în bucătărioara mică pe care am mai descris-o în prima ediţie. Mâinile-mi tremurau, nu mai găseam ibricul, gazele ardeau slab… Între timp ea s-a plimbat prin casă şi s-a oprit la raftul meu cu cărţi, nu era tocmai o bibliotecă adevărată. Aveam mai mult volume de poezie şi de estetică.

—Tu nu ai cărţi de aventuri? Am mărturisit că nu, aducând în sfârşit cafeaua în două ceşti mari. Am sorbit primul, era sărată şi amară. Încurcasem zahărul cu sarea, ea a râs şi şi-a aprins ţigara.

—Las-o încolo de cafea! Am vrut să mă aşez şi eu pe canapea, dar monstrul acela mic chiar a început să latre.

—Ţi-am spus doar, ştii că nu te mint! Stau doar cinci minute, la zece mă întâlnesc cu cineva. Şi atunci a intrat pe uşă mama.

 

Lângă Puşa, sub patrafir, stătea înjugat într-o prăbuşire la fel de pioasă, cu mâinile împreunate într-o prosternare pe care nu mi-aş fi putut-o închipui, omul dur, inflexibil, cicălitor şi orgolios despre care îmi povestise de dimineaţă Puşa. Avea fruntea sprijinită de masă. Ce poate face cancerul din om! Secvenţa părea ruptă dintr-un film rusesc cu actori geniali care trăiesc…

 

 

 

Uzina. 3

 

3

Noi cei de la control, ne strângeam la şedinţe în laboratorul lui Staicu. O încăpere mare din zid, poziţionată sub biroul de la etaj al şefului de secţie, cu geamuri largi şi  pervazuri pline de ghivece înflorite. Se găseau acolo un microscop universal, câteva durimetre de încercat materialele şi dulapuri în care adăstau aşezate pe rafturi o seamă de instrumente de măsurat: micrometre, pasametre, truse de cale, truse INTO pentru diametre, o potcoavă cât statul de om de verificat divizarea roţilor dinţate şi multe altele. Toate îmbătrânite tehnic, dar bine păstrate. Şterse cu piele de căprioară după folosire de omul ordonat şi riguros care era Ion Staicu. Abia preluase postul de la Mitică Fulger când am venit eu prima dată, şi-i era drag. Făcea totul ca să nu-l piardă! Nu se punea problema, era la locul potrivit.

L-am cunoscut şi pe Mitică Fulger. Cu el m-am împrietenit la Şcoala de partid în toamna lui 89 când am sărit peste gard, cu el şi Georgică Mănescu. Voi povesti…

 

Petre Miulescu a coborât din biroul de la etajul 1 la şedinţă. Ţinea şedinţă în fiecare dimineaţă. El era singurul care cunoştea situaţia mea specială, cu el se vorbise. Puţin încurcat, m-a prezentat ca nou angajat echipei de la control, din care plecasem cu câteva luni înainte. Nu ştia cum să se poarte cu mine, nu mi-a cerut amănunte niciodată. Pentru el eram alt om, pe care nu-l cunoscuse şi cu care nu ştia cum să se poarte. 

Ca secretar al Comitetului de Partid pe secţie(o secţie cu peste 1700 de salariaţi), Miu mai avea un birou amenajat la etajul doi, BOB-ul, care a funcţionat până s-a desfiinţat partidul. Sunt sigur că Miulescu şi-ar fi dorit să iasă concomitent la pensie din ambele birouri odată, dar în decembrie 89 i s-au dat planurile peste cap şi biroul acela de la etajul doi a revenit, cu televizor cu tot, sindicatului liber, lui Nae Ciobanu liderul maximus.

Mare zaveră a mai fost şi-atunci! A rămas moştenire de la partid, pânza roşie de pe masa lungă, cele două bănci făcute de tâmplar şi dulapul de metal unde se ţineau documentele (mult mai puţine la sindicatul liber, asta ca o simplă remarcă!). Doar tabloul tovarăşului l-au dat jos. Nu e acum momentul, nu ştiam toate acestea în prima mea zi de serviciu din cea de-a doua descălecare.

Partea centrală în laboratorul lui Staicu era ocupată de un platou aşezat pe un cadru de metal, cred că avea o tonă ca greutate, dacă nu mai mult. O masă mare plană din oţel masiv. Ca dimensiune numai bună de pârlit şi tranşat un porc de 100 de kilograme la ţară, în ajunul Crăciunului. Vorbesc aşa, pentru că am revăzut imaginea ce mă impresionase puternic la prima descălecare.

Pe platoul acela era aşezat un cub şi două perechi de prisme una peste alta, depărtate între ele deasupra cărora era aşezat un dorn şi, înfipt în el, stătea aşezată carcasa de aluminiu a cutiei de viteze (carcasa porcului), pe care Staicu o răsucea toată ziulica la foc mic. Animalul avea picioarele şi capul retezate… Ion Staicu nu se oprea din lucru nici când ne vorbea Miu la şedinţă.

Se învârtea în jurul rit-platului ca un titirez, împingându-ne uşor, ca să nu-i stăm în cale şi manevra într-un du-te vino continuu, un dispozitiv alcătuit din două tije, una fixă şi cealaltă mobilă, montate într-o  talpă plană ce luneca pe suprafaţa mesei. Dispozitivul aducea, uşor forţat, cu o pârlitoare improvizată, ca să păstrăm plasticitatea imaginii anterioare (aşa o vedeam eu atunci!). În vârful tijei mobile era prins un pupi-tast cu ecran gradat. Nu ieşea nici o flacără din palpatorul sensibil cu bilă! Probabil că în ecranul acela erau numărate şi înregistrate urmele rămase de la firele de păr arse din şoriciul porcului…

Nu se terminase şedinţa şi Staicu îi făcu semn lui Gheorghe Stanca, controlorul de la carcase să-l ajute să întoarcă invers carcasa. Ar fi fost greu de unul singur!… Cu un ciocan de bronz îi înfipse încă un dorn mai subţire pe celălalt alezaj. Aş zice după treaba asta cu alezaje şi dornuri de control, că de fapt porcul era o scroafă(!)… Apoi, amândoi o aşezară pe patru cale egale şi Staicu, iar dădu drumul la pârlitoare. Nota într-un carnet firele de păr pârlite, înregistrate pe ecranul acelui ceas. Socotea ce socotea, aduna, scădea jumătate din diametrul dornului şi începea din nou. Probabil că nu-i ieşise bine la calcul şi făcea proba.

—Ioane, mai opreşte-te dracului c-ai încins rit-platul ăla de tot! Să vă prezint un nou coleg... interveni Miu.

—Nu pot şefu’ că vine Nae Ciobanu şi ne cântă la taragot în operativă că-l ţinem pe loc, iar pe Ion îl ştim toţi(!)

 

Am prestat şi eu în laboratorul acela, o vreme mai târziu. Staicu pentru cutii de Dacie, eu pentru cutii de viteze Oltcit, când s-a ridicat lipită de clădirea veche, o secţie nouă. Vă spun sincer, nu aveam răbdarea şi meticulozitatea lui Staicu, să pierd toată ziua cu pârlitoarea. Îmi făcusem dispozitive ajutătoare şi într-o oră, maxim două, terminam toată lucrarea.

E vina mea desigur! Mi se confirmase încă o dată că sunt superficial, mă grăbesc şi, nu las lucrurile în tiparul lor clasic.

Cât am fost câteva luni suplinitor la Băbana, la clasele 5-8, după treizeci şi cinci de minute terminam ora şi cu predatul şi cu ascultatul. Mai rămâneau cincisprezece minute, ce să le spun copiilor, bancuri? N-aveam talent. Doar nu era să le citesc din poeziile mele… Mi le-ar fi interzis mai devreme! Evident că m-am retras din învăţământ, nu-mi plăcea să păcălesc copiii. Pe şefi la uzină n-aveam de ce! Dacă mă găseau stând pe scaun, când intrau în laborator, rămâneam acolo, nu mă făceam că lucrez!...

Bun băiat Staicu, Dumnezeu să-l odihnească! Tot timpul îl găseai în picioare, niciodată pe scaun! Profesionist, dar temător. Vorbea cu doamna Tudor, secretara noastră, rezemat de rit-plat şi dacă intra cineva pe uşă dădea drumul la pârlitoare. Doamna Tudor era singura femeie din grupa de control a lui Miu. N-o ţinea în birou cu el să nu-i iasă vorbe.

Curând au venit şi vremuri mai bune, când misoginul şef de control a cedat secretarului de partid. Trebuia să-i împace cumva pe amândoi şi să ţină cont de directivele de promovare a femeii, nu? Situaţia pe sexe s-a echilibrat şi în grupa lui Miu!

—Vă rog să-l ajutaţi să se reintegreze. Iar către secretară:

—Doamnă, să-i faceţi bon. Mâine să-l văd în halat şi să mergeţi după legitimaţie la personal. Iar tu Cojocare să-l bagi în pâine. Îl iei pe lângă tine. Va lucra în atelierul Diverse deocamdată. Să-l ţii departe de amicul Aurică, că-l strică!... (N-avea cum un ditamai secretarul de partid să se împiedice de un rahat de cacofonie!)

—Ăsta e în stare să-l înveţe la prostii! Aurică, după şedinţă să treci prin montaj şi să-ţi iei strâmbăturile alea de schimbătoare de viteze înapoi! Atât te-am rugat! Să nu mai văd stiva de manete aruncate pe jos de nebunii ăia, că nu le pot monta! Apropo şi azi miroşi a băutură, ce mi-ai promis?...

—Petrică, tu şti bine că ăsta e mirosul meu natural!… (Aurică Manea avea o voce spăşită şi domoală de om amărât.) Nu sunt muiere să dau cu parfum, da nici baligă de cal!... Iar manetele alea dacă te uitai mai bine, vedeai că sunt furate de ei în schimbul trei, nu sunt livrate de mine. Nu sunt marcate, n-au punctul de vopsea, n-au trecut prin control final! Sunt luate direct de pe linie, neredresate.

Nea Aurică, mai în vârstă decât toţi, s-a prăpădit primul, Dumnezeu să-l ierte! Era singurul care vorbea la pertu cu şeful Miu. Lucraseră împreună la Hala IV. El i-a tras mâna lui Miu din strung când a început să urle. Şi-a rupt o mânecă de la cămaşă şi la bandajat strâns ca să nu piardă sângele. Şi tot el i-a luat din şpan degetele, le-a înfăşurat în hârtie de ziar şi a fugit repede cu ele la salvare, poate puteau medicii să le lipească. Nu s-a mai putut. Pe vremea aia la Piteşti nu era chirurgie plastică. S-a vindecat, dar a rămas cu un ciot l-a mâna dreaptă.

Când voia să dea mâna cu mine îl apucam mai de sus şi priveam într-o parte. Nici acum nu ştiu bine câte degete îi rămăseseră întregi, unu, sau două.

Aşa e viaţa îmbârligată. Ajuns şef de grupă la Cutia de viteze, Miu şi-a luat şi prietenul după el. Îi plăcea ţuica lui Aurică, dar era un om cumsecade. Lua din dulap un gât, două, cam la vre-o oră. Reglorii îi învăţaseră melicul şi păstrau totdeauna sticla umplută la semn. („Petrică, vino să vezi, că nu m-am mai atins de ea! E la semn, cum o ştii de săptămâna trecută!...”)

De la şedinţă am mers împreună. Eram iar trei controlori în atelierul Diverse.Cojocaru, urică şi cu mine. Ajunşi la punctul de control final Aurică s-a desprins de noi, îşi avea dulapul în linie. Nu era încuiat. A luat sticla şi a tras un gât mai lung, cu sete. Apoi, a dat la o parte operatorul care redresa după sudură degetul levierului de comandă şi cu mâna lui, direct în dispozitivul de control (cum nu se face!), a îndreptat toate manetele aduse din montaj, fluierând în zgomotul acela din linie un cântec de pahar.

 

Îmi dau seama la recitire că din tot ce am povestit până acum despre contact cu uzina am extras mai mult părţi incerte, neconturate, şi că se înţelege că în timpul acela toate lucrurile păreau inconsistente, anapoda (Oricum cred că voi mai reveni asupra textului.). Schimbasem o lume şi intrasem în alta pe care n-o înţelegeam, iar zgomotul acela de fond, infernal din secţie, declanşat nu de o moară ci de sute de mori care măcinau oţelul, nu avea darul să mă limpezească. Distingeam deformat aburii, mirosurile, şpanul de pe jos, uleiurile care se scurgeau pe cimentul jupuit, stivele de piese în dezordine, utilajele îngrămădite fără nici-o noimă, toate îmi intrau în ochi şi se depuneau precum o ceaţă groasă, iar oamenii îi simţeam doar ca pe nişte umbre.