luni, 15 martie 2021
Răsfoind Fotografii mişcate
Aplecat asupra sinelui trecător, George Mihalcea reuşea în paginile unei cărţi de tristihuri abia lansate(martie 2019), cu nici un an înaintea urcării sale pe cruce, să împartă pâinea şi vinul prietenilor prezenţi, asigurându-se că trupul de fum al Liturghiilor sale oranj, va rămâne înainte mergător, după sine.
Cu o aroganţă rebelă afişată, inspirat din rigoarea şi concentrarea spiritului nipon, de care a fost obsedat cum recunoştea, încă din adolescenţă, într-o construcţie arhitecturală mai puţin rece şi detaşată decât cea de la Soare Răsare (sacrificiul Anei a lăsat urme în noi), a reuşit să înalţe pe trei turle de biserică o samă de liturghii care credea el că-i asigură, împăcarea cu Dumnezeu şi cu lumea.
Să redescoperim câteva icoane pictate cu mână sigură de artist
*
vaier de viscol
un lup gonit din haită
către cer urlând
*
biserici pustii
singuri in clopotniţe
puii de berze
*
nopţi fără capăt
definitivă arsură
în sângele meu
*
noian de treceri
pe ţărmul cel mai ascuns
priviri rătăcind
*
departele cer
tăiat de privirea ei
ca somnul de vis
*
Fotografii
si
duminică, 14 martie 2021
Ipostaze
„Cele mai bune planuri ale șoarecilor, ca și ale oamenilor, adesea se risipesc.”Robert Burns
De unde tragem concluzia că distanţarea socială în pandemie, poate să funcţioneze!...
Oameni şi şoareci, cum ar zice John Steinbeck vorbind despre iepuri în poezie…
sâmbătă, 13 martie 2021
Există Everest(rescriere)
Sunt înălţimi la care visezi, dar pe care nu le atingi niciodată. Pentru că nu ai curajul, îţi cunoşti limitele, nu eşti pregătit să escaladezi, sau te temi pur si simplu că ai rău de înălţime, fără să încerci să-ţi înnozi şirete la ghete, cu fuioarele norilor. (Sper că n-am comis o crimă că ursitoarele, nu mi-au găsit rimă la şireturi!...)
Pe munte nu te aventurezi, nu-l poţi păcăli, de aceea trebuie să te gândeşti bine când ai început ascensiunea. Să simţi sub talpă ca nu-ţi fuge piatra de sub picioare. Altfel muntele nu te iartă.
În viaţă, dar mai ales în sport, fiecare domeniu îşi are Everestul său. Accept că personal, având la îndemână în copilărie doar o pantă umilă de deal, m-am antrenat desenând pe o coală de hârtie, o parapantă banală - o animală ce semăna cu o fiinţă vie - un Guştere rebel cu aripi de şindrilă. Şi e drept, şi că n-am riscat să plonjez cu el de pe vârful vreunui munte, nici măcar de pe Turnul Eiffel.
Dar nu vă pierdeţi în amănunte, aveţi încredere şi citiţi mai departe textul, chiar dacă contextul nu vi s-ar părea cel mai potrivit, cel mai bun, cel mai sigur. Urcaţi cu mine, cunosc muntele bine şi mai ales ştiu ce spun, vă asigur!
Când a plecat de la Constanta, de pe plajă, încălţată în adidaşi şi având în geantă racheta, speranţa Simonei Halep era să cucerească planeta, după ce va urca muntele cu un careu de aşi în rucsac. Numai Năstase mai crezuse în vise şi urcase pe platoul acelor culmi. Şi pentru că venise din altă lume, s-au strâns statui, toţi zeii curioşi în jurul lui, să asculte bancuri şi glume, iar ca supliment, într-un impuls de înţelepciune de moment, răsărit din cotloane obscure, i-a venit aşa pe moment, pentru că acolo se vorbea pe bune doar zeieşte, să-i înveţe pe zei să înjure, româneşte. Drept e ca Nasti al nostru, bijutier rar, înnăscut, avea har, îşi alegea cuvintele numai de la origini… şi le-a plăcut!...
Când Simona a ajuns la Paris, finalistă la Roland Garros, mai întâi a vrut să se convingă că există Everest. A catapultat un lob din balansul unui hârzob, şi mingea s-a dus ca săgeata, mai sus de Turnul Eiffel, la înălţimea Munţilor Tatra, în soare. A văzut de acolo Everestul şi n-a mai vrut să coboare.
Simona are deja doi aşi în poveste(Roland Garos, Wimbledon)! Dar vă aduc o veste, circulă prin oraş, veselă nu tristă, pentru restul de aşi, rămaşi.
Există încă Everestul, dar există acum şi Iuruc, cu nimic mai caduc!... Va ştii Simo cum să joace şi să-i împace pe amândoi?
