marți, 10 august 2021

II. O antologie de autor. Ion Toma Ionescu

 

10. cosașii

 

ei nu lasǎ viaţa în agonie

o reteazǎ dintr-o datǎ

bat gura coasei temeinic

o mângâie ca pe prunci  în somn

şi numai când sunt siguri

cǎ sângele

nu va curge sub tǎieturǎ

mǎsoarǎ câmpul

pendulând coasa…

cuminecătură

închinată

din trup

 

11. de-a baba-oarba

 

sângerez de un ochi

nu ştiu care

cel cu noroi

cel cu soare

cel înţelept

cel nătâng

fratele siamez

al ochiului stâng

ochiul meu

de sărbătoare

cu care plâng…

 

tu ţi-a trecut

numai chipul

cingătoare

văzului meu

erai

nisipul

jumătăţii

mele

de zeu

 

12.silenţioasele elicoptere

 

silenţioasele elicoptere

ale iernii

aterizând

la punct fix…

 

caldarâmul cerului

înghiţind

paşii ce trec

spre vecernii

 

și controlorul de trafic

înebunind

ecranele radar

cu muzica rock…

 

îngerii petrec

împărţind

întuneric

în ţara de foc

 

13. soldatul

 

l-am vǎzut

într-o dimineaţǎ

un soldat

cu pas rar

trecând peste câmp

mǎsurând brazdele

cu talpa bocancului

încredinţat

dupǎ atâţia ani de rǎzboi

cǎ talpa bocancului

este singura

unitate de mǎsurǎ

valabilǎ

 

14. troiţǎ de aer

 

mi-a rǎmas

o troiţǎ de aer

rod carii

lemnul

mineral

 

și-un val se sparge

într-un vaier

și piatra

scade

ancestral

 

rod carii

lemnul

mineral

 

mi-a rǎmas

o troiţǎ de aer

și costumul de zale

al cavalerului

pe cal

 

15. strigǎtul

 

acest strigǎt de asfalt încins

sub ninsoare

l-au gǎsit soldaţii

scormonind

cu baionetele lor…

 

duios unul

și-a scos mantaua

acoperind lǎtratul

mitralierei

cu trupu-i trandafiriu

 

e bine și cald

sub manta

troznește iarba

și se subţiază

ceara cuvintelor

(Glonţ de argint)

luni, 9 august 2021

Trei surse

 


Prietenul meu olandez vizual artistul, Frederik Weerkamp, care mi-a îmbogăţit cu desenele lui parte semnificativă din cărţile mele de poezie: Norduri, Ceară şi miere, Argintarium şi Al cincilea anotimp, mi-a trimis o mostră dintr-o serie cu 144 de fotografii despre cruci în artă. Un proiect curajos şi inedit cu care mi-a propus să acopăr ereziile mele de sub coperta Crucii de piatră...


Mi-a luat ceva timp până să dezleg povestea celor două statuete de maici moderne, privind îndelung la pocal! Bine că am meditat la Teoria vieţii eterne a lui Rodney Collin şi n-am asimilat potirul, Sfântului Graal!
Şi mai mult mi-a trebuit, să pătrund prin cele două cruci, şi să înţeleg că în interiorul de sticlă, după ce dădeai învelişul la o parte, era un lichior de nuci din care să închini până la moarte.
„Există un filon religios în poezia lui Ion Toma Ionescu. Ascuns, ca orice fibră de valoare. Poetul are flerul de a nu eşua în declaraţii şi în predici. E duhul de nepătruns, omniprezent al creaţiei şi, deci, al artei.
………………………………………………………………………
Cine citeşte poezia lui Ion Toma Ionescu devine mai bun. Şi se înalţă pe aripi. Aripile lui nu sunt de vultur, ci de porumbel. Dar liniştea, blândeţea, bunavestire sunt ale păsării lui Noe.”


Se pare că a avut dreptate Petre Anghel care scria aserţiunile respective în postfaţa Nordurilor. 
Când am descoperit pe noptiera măicuţelor, în fotografie, volumul meu de poezie, Argintarium, după prima uimire, am avut dovada că şi măicuţele l-au bănuit de înţelepciune pe profesorul Petre Anghel şi, având la îndemână asemenea resurse, ca să se înalţe pe aripi, au citit din poeziile mele în loc de rugăciune .
Cum desigur are dreptate şi Adrian Alui Gheorghe când scrie în cuvântul de dinaintea Crucii de piatră:

"Poezia lui Ion Toma Ionescu este mesajul unui Orfeu care a privit în urmă printre degete, încălcând restricțiile, păcălind deitatea care l-a avertizat că dacă viața este frumoasă, ea este expusă, indiscutabil, păcatului. Numai că poetul a înțeles corect: nu e un păcat să trăiești, dimpotrivă, e un păcat să nu trăiești cu toți porii inimii deschiși. Din acest motiv, două voci se întretaie în fiecare poem din această carte: una trăiește dezlănțuită, de la ”adulter” la ”schimbarea de ochi”, de la ”glezna apei” la a pipăi ”carnea umbrei” sau sânii femeii ”cu cinci sâni”; cealaltă esențializează viața și clipa, în spiritul unui Eclesiast care vorbește sieși și lumii despre ”vanitatea vanității”, fiind un fel de decont senzual al fiecărei stări. Ion Toma Ionescu este un poet greu de alăturat vreunui curent literar actual, acest lucru conferindu-i autoritatea unei voci lirice care vorbește în mod propriu limba poeziei de azi și dintotdeauna. Uneori o face în pustiu, ca orice poet adevărat, totul e ca eventualul cititor/ receptor să aștepte răbdător răspunsul pustiului la ”agresiunea” frumuseții: înflorirea cactusului care nu își arată fața decât atunci când simte că soarele îl cercetează numai și numai pe el. Asta face poezia lui Ion Toma Ionescu: provoacă ”floarea de suflet” din fiecare cititor. Cu un pic de răbdare, cititorul poate să depună mărturie că această carte se transformă, îngânând-o cuvânt cu cuvânt, într-o grădină cu flori frumoase și rare."   

Adrian Alui Gheorghe


         Şi cum informaţia e venită din trei surse, cel puţin una dintre ele din internaţional, mulţumită bunului Frederik, e clar că am devenit dintr-un poet mic, unul aproape universal…

duminică, 8 august 2021

Sportul are puterea să schimbe lumea

 


Ce ciudată e viaţa! Ascultam imnul naţional al Greciei, privind transmisiunea de la Tokio a încheierii unei olimpiade triste, desfăşurate în condiţii speciale, fără  spectatori, şi, în spatele măştilor japoneze care dansau, cântau şi radiau o bucurie simplă, vedeam în locul flăcării olimpice, flăcările  ce ardeau pădurile Greciei, ţară unde s-au organizat în antichitate pentru prima dată Jocurile olimpice, în cinstea lui Zeus.

Totdeauna în concepţia şi credinţa mea japonezul a locuit ca un supraom. Imobilitatea, expresia invariabilă a feţei, într-o diversitate de ipostaze,  mă copleşeşte şi acum prin distanţarea pe care o impune faţă de terestru. Ceva supranatural de zeitate retrasă, înzestrată cu posibilităţi fizice şi spirituale de neatins, iradiază de sub mască.

Poate  la capătul acela de lume dinspre soare răsare s-a pregătit de milenii omenirea să întâmpine neclintit forţele necunoscute ale universului, să potolească zbaterea înfricoşată de animal hăituit, ascunsă în miezul pământului.

Este pentru prima oară de când pandemia severă a cuprins planeta şi lumea întreagă s-a reunit ca să demonstreze că spiritul olimpic nu poate fi înfrânt.

Imaginile de o frumuseţe aparte, împărţite între tradiţie şi modernism, erau mereu contrapunctate ca un laitmotiv de secvenţe cu tribunele goale, sau o salcie plângătoare atât de verde umbrind luciul senin al apei. Şi cât de tonifiantă era îmbrăţişarea dintre un învins şi un învingător pe acelaşi podium al speranţei! Şi mi-am zis atunci că sportul este singurul care are puterea să schimbe lumea.

În final am văzut copii şi părinţi alergând pe role sau pe biciclete într-o cursă continuă pe piste, sau pe esplanade, pe acoperişurile caselor, într-o unică direcţie, cap compas Turnul Eiffel.

În marile pieţe ale Parisului ieşiseră deja să-i aştepte pe bicicliştii, purtători ai flacăra olimpice, spectatorii fără măşti ai celei de-33-a olimpiade moderne, Paris 2024.

Poate până atunci reuşim şi noi ca români să mai schimbăm câte ceva!

O antologie de autor

 

1.     9. marele pariu


ca pe niște decoraţii

în pulpana mantalei

alergam

sǎ prindem

gloanţele

fericiţi la gândul

cǎ-n tranșee

la sfârșitul atacului

vom putea numǎra

stelele

prin gǎurile negre

din mantaua

ciuruitǎ…

 

cel

cu

mai

multe

morţi

era învingãtorul

marelui pariu

O antologie de autor

8. regimentul argeş


s-au pus capǎt de început

între dealuri de oameni

casǎ cu casǎ la drum știut 

între dealuri de oameni


zidi și o moarǎ-n hotar

între dealuri de oameni

mircea cel morar 

fixând roatǎ-ntre maluri


ţǎranii de piatrǎ

pe piatrǎ-și strivesc anii

între dealuri de oameni

macinǎ ţǎranii…


și argeșul curge 

și grâu-i domnesc

între dealuri de oameni

pe ogor ceresc