Ziua Mariei

            Ofer Mariilor care ne înfrumuseţează viaţa, trei pagini din Tobârlanii, roman ce va apare la Editura Hoffman şi va fi pus în vânzare cu ziarul Jurnalul din 15 septembrie.

LA MULŢI ANI!

La mulţi ani Maria Mare

Puţine imagini de adăugat în acest an la albumul realizat anul trecut, al fiicei noastre Cristina-Maria, cu ocazia sărbătorii Mariei Mici. Am traversat un an complicat. Dar împreună, încrezători, aşteptăm vremurile mai bune. La mulţi ani Maria Mare! Cu sănătate şi înţelepciune vom ajunge şi la bucurii!

XX. O antologie de autor. Ion Toma Ionescu

157.Şi a fost o zi,

 

şi o noapte

şi ei doi împreună

ca o singură fiinţă

 

aşa s-a ales

bunul obicei

să rămână

de cuviinţă

 

bărbatul la semănat

şi femeia la cules…

între cele două

viaţa cu ale ei

 

închinând cruce

şi aşteptând

să plouă

sau să se usuce

          *

Din osuarul

îngerilor se scurge
nesfârșit timpul

 

158.Pe plajă

 

orbit de soare

te caut

oglindită în mine

zveltă

cu brațele arămii

despicând

valurile

 

îmi potrivesc

respirația

iar tu scâncești

plictisită

ca un pescăruș

decojindu-ți

pielea de sare

          *

Pe manechine

de ipsos lâncezeşte

umbros, mătasea…

 

159.Prostituata regală

 

am studiat zeci de tratate

privind corpul femeii divin
cu linii perfect ajustate

rotunde şi prelungi

care nu pot ascunde

minunea scânteii
când ajungi sub crusta

boabei de struguri

în vin

 

ideile

cum că propriile corpuri

le aparţin sunt depăşite

şi vetuste fum…

de la ascet până la

poetul nebun

îmi asum ce spun…

nu ele femeile şi-au
modelat corpul
din praf de stele…
şi nici nu l-au capturat

din ecranul

unui cinematograf…

corpurile femeilor aparţin zeilor

vieţii şi dragostei

legenda fiicei faraonului Keops
zice într-un paragraf

din addenda

vieţii ei sexuale
fiecare dintre aspiranţii amanţi
să-şi plătească onorariul
nu în talanţi ci în pietre pătrate
în schimbul favorurilor sale

a fost cu mii de bărbaţi
fără hei fără eh
satisfăcută să vadă

în ţinuturi aride
cum creşte în jurul ei
zidul marii piramide
din Gizeh

          *

Drag şoldul tău în

rouă, cât Dumnezeu

nevăzut astâmpără!

 

160.Selfie

 

silueta unei preotese

a soarelui alb

se insinua ca o

bulă papală

în catedrală

lipită de mine

lac de sudoare

în așternutul

bolnav

 

făcea selfie

în privirea mea

derutată

și am simțit-o

plonjând

meteorit

prin branulă

 

lumânarea ardea

întunericul coborâse

în salon

dintr-un

faeton de ceară

…se topea în miere

și-n dulce durere

m-am trezit

          *

Înrobit lunii,

precum apele mării

în flux şi reflux…

 

161.Alte jocuri

 

singurătatea

nu-și sparge capul

de piatră

nu latră scântei

în sinele ei

 

dezghiocate ghiocuri

pagini de gând

imagini ghicitori

la un rând

 

frânturi de femei

peste alte

frânturi călcând

pe tocuri înalte…

 

viaţa înghite

cu o mie de guri

pământ

din pământ...

 

e o ușurare

ca după moarte

că sunt…

          *

Şoapte de îngeri…

în cerul încercuit,

roi de licurici

 

162.Priveghi

 

i se strecurase dracul sub piele

a plecat de lângă raclă

nu putea să mai stea

fără să stoarcă lacrimă din ea…

 

el continua să tacă

pământ de flori

mărunţit între stele de ceară

nu era mult până-n zori

 

muierile alea nebune

de se dădeau în carusel

în jurul lui

l-or fi avut toate…

 

o certară să plece

să-şi adune puterile în somn

„sapă să dai de izvor lacrimilor

până îl duci la groapă…”

 

cum sta el primenit întins pe spate

îl simţeau pregătit

pentru petrecerea burlacilor

l-ar  fi vrut ele ultima oară

 

să-l atingă în voie să-l mângâie

cu privirea… n-ar fi fost nevoie

să ştie ea că sub linţoliu

nu mai era nimic de dezmorţit

 

pe scară până-n dormitor

o ardeau hainele de doliu

se eliberă de ele ca de un păcat

n-a putut să-l înşele toată viaţa

 

trupu-i stătut de femeie

desţelenit ca un ogor fără haturi

cu plugul de fier s-a ridicat din aşternut

dimineaţa precum calea lactee în cer

          *

Straturi de retină

străvezind ceaţa în

bătaia razei…

 

163.Omul negru

 

omul cu puşca o eliberase

scăpase de frustrarea umilinţei…

atâtea nopţi eşuate

în mângâieri sterile şi lungi…

 

trupul ei devenise

un sloi de gheaţă

pe care mâinile lui

îl şlefuiseră

închizându-l apoi

într-un chivot 

de tablă…

 

nu l-a putut ierta

cum să-i ierţi neputinţa...

era împotriva firii

el o crease…

 

întins pe spate

trupul bronzat al femeii

priponit în miezul de raze

pe aripa camionului

unde îşi plimba şi vânatul

în văzul lumii

şi sfidarea legii…

trupu-i gol

scăpat din zăgazuri

de căprioară ucisă

legat cu sfori

serba singura lui victorie…

          *

Dincolo de tot,

moartea ca o lupoaică

alăptând puii

 

164.Perpetuum

 

să iei noaptea
de la capătul ei
cu înţelegerea
de pe urmă…

şi apoi dimineaţa

să-ţi iei înapoi

viaţa de la

celălalt capăt

          *

Ascunşi în iarbă,

ochi fioroşi de animal

pândind asfaltul…

 

165. Copacul care şi-a pierdut pădurea

 

şi odată am surprins

un copac tembel

care şi-a pierdut pădurea…

rătăcind aiurea

desprins din rădăcini
acoperind cu umbra lui soarele
şi călătorind cu el
de la răsărit la apus în tandem

mă tem cu cât timpul

creştea înapoi
înnopta numai unul din doi…

 

nepregătită lumea
cu nefirescul situaţiei

s-a strâns gură cască pe străzi
şi în pieţe ca la un miracol
sau concurs de frumuseţe

ce-o mai fi cu copacul ăsta
ce se pune mască în faţa soarelui
şi se dă în spectacol
dând fiori şi îngheţ respiraţiei

(priveam prin geamurile
fumurii eclipsa…)

cineva să-i reteze cu securea ramurile

 

e un semn de la dumnezeu
n-a mai vrut să-şi bifeze lipsa

 

umbra îşi întinde
tot mai deasă corona
un linţoliu de doliu
înfricoşează planeta
doar în scorbura de-acasă
nu s-a înroşit zona

păsările şi-au pierdut girueta şi graiul
volbura se târăşte fără rost
peste câmpul de grâne
raiul a ajuns un iad efemer
ce ne rămâne ca să fim cum am fost...

 

Ne va rămâne

să îngropăm

rădăcinile în cer

 

166.Înveşnicirea

 

Literele sunt frunzele

prin care respirăm,

cu Dumnezeu odată,

cuvintele rugăciunii…

 

Suntem pădurea fermecată

cercetând de aproapele

faţa întunecată a lumii 

înluminând clapele negre şi albe

şi ascultând în pragul dimineţii,

la matineu,

Sonata lunii.

 

În urmă,

copacii tăiaţi cu securea,

împlinesc profeţia,

înlemnind pe morminte

cuvintele cruci,

ca să nu mai poată Nimeni

să egaleze măreţia

Înveşnicirii,

             *

 

Ori

încotro

o apuci…

 

 

167. Cămaşa lui Dumnezeu

 

S-au întâmplat lucruri ciudate.

Cămaşa Lui Dumnezeu

cu platcă şi râuri

de stele brodate, 

îmbrăcată cu faţa la spate,

s-a îngreunat pe umeri.

 

Un vânt hain bate

în Cabala pandemizată de ciulini…

Stai în faţa sorţii, sclav nu stăpân,

şi numeri scos din rădăcini, morţii…

N-ai vrea să vinzi ce nu ai

în listele oficiale!...

 

Apele s-au despărţit, tristele,

în propria matcă.

Cei doi fraţi, Tigru şi Eufrat,

au secat în destinul

de a nu mai putea împărţi

pâinea şi vinul…

 

Nimic nu mai e în echilibru!

Dincolo de postulatele lui Bohr,

bieţii electroni cad în chinul

spiralei din interior…

Un măslin înflorit,

s-a stins pe trecere de pietoni…

 

Parcurg ordonanţa militară

cu proceduri rapide:

Cum să învingem desţelenind fauna

bărăganelor covide?...

Am învăţat-o pe dinafară.

Dinadins o invoc oriunde, cu credinţă.

 

„Dumnezeu este şi nu greşesc

trei oameni care se iubesc!”

Intrând în joc, în consecinţă,

ce veţi răspunde dacă veţi fi întrebaţi:

Cum pot sta împreună trei oameni

în acelaşi loc, distanţaţi?...

 

S-au întâmplat lucruri ciudate.

Cămaşa Lui Dumnezeu

cu platcă şi râuri

de stele brodate, 

îmbrăcată cu faţa la spate,

s-a îngreunat pe umeri.

XIX. O antologie de autor . Ion Toma Ionescu

143. vânt e vântul,

 

care ne vântură

în cele patru vânturi

şi pământ pământul

ce ne pământură

în mormânturi

 

apă e a apa

care ne sapă

şi ne îngroapă

în groapa de apă

lângă corabie…

 

scut fără sabie

şi arc de curcubeu

în noaptea lungă

a lumii gemene

dumnezeu scapără

amnarul pe cremene

 

144. între dragoste,

 

şi moarte

amuşinând

omul e o pendulă

fudulă de urechi

 

altfel ar

auzi de departe

îngerul strigând rar

fiare vechi răscumpăr

fiare vechi

în numerar…

145. al cincilea anotimp,

 

e o fractură din marele timp

câteva secunde

fecunde

undeva departe

într-un univers

dincolo de viaţă şi moarte

 

întrevăd incert

trupul unei femei gravide

amforă de lut ars

sordid şi sublim

între mulţimile vide

 

un expresionism rece

calculat

abandonat

într-un deşert

de un violet intens

 

în care să mă deşert dens

ca un poem într-un vers

 

146. fată frumoasă bună dimineaţa,

 

aș dori în ceaţa cafelei

pe terasă un soare blond blând

cu toată dragostea dar

james bond a comandat înainte

o lună fierbinte

așteptaţi la rând

a doua zi tot flămând

m-am înfiinţat în faţa tejghelei

trezit mai devreme

bună dimineaţa fată frumoasă

am comandat de ieri şi

mă simt încă neonorat…

domnule drag nu mint

în tăceri morfeme

cuptorul s-a prăjit azi-noapte

și risc sǎ vând

plăcerile

necoapte

n-am mai intrat un timp

în prăvălia cu iluzii dar

în al cincilea anotimp

duzii din faţa casei

urcând flăcări în nori 

au înflorit în ninsori

 

printr-o perdea de fum

dincolo de drum

am deschis uşa

după tejghea

păpuşa blondă

vânzătoarea mea

se făcuse scrum

 

147. mi-a cerut un cearşaf şi un prosop,

 

şi a intrat sub duş

a ieşit înnodându-mi ochii

şoptiţi peste sâni 

prăbuşit la un capăt de pod 

n-aveam nici aripi nici mâini

nu îndrăzneam la urcuş

 

m-a împins domol

către sofaua roşie aprinsă

oferindu-mi singurul

punct de sprijin

şi am căzut în gol

 

în răstimp

m-am trezit

în al cincilea anotimp

corpu-i fără sfârşit

îmi curenta degetele

 

întindeam într-un firesc deplin

sub muselina uşoară

un năvod lunecos

de nămol şi ceară

iar buzele descifrau sfericul

într-un  limbaj

pe care n-aş fi crezut

că-l pot stăpâni

decopertând întunericul

 

ne-am căutat disperaţi

fără să ne fi întâlnit vreodată

cu puterile stoarse

ne linişteam

şi o luam de la început

 

degetele răsfirate

să nu pierd nimic

recompuneau totul

în suprafeţele devălmăşite

lăsate în voia

buzelor mele arse

 

nu bănuiam să existe

atâta delicateţe

să nu mă rănească

asumând eşecul

mi-a şoptit

 

ştii ne-am dorit prea mult

să rămânem vii.

 

148. mi-am schimbat medicul de familie,

 

e ca şi cum viaţa mea s-a schimbat şi ea

odată cu trupul

mi-am ales un drum

înapoi în viitor

 

nu mai sunt iepure şchiop şi mă joc

de-a baba oarba cu lupul

legaţi amândoi de păpuşar cu acelaşi fir…   

măcar dansăm de un veac

în acelaşi delir

 

respir cu ochi de ciclop

un parfum viu intens şi miop… 

paralel un stafilococ auriu creşte rebel

în starea lui de agregare şi mă izbeşte

ca o stea căzătoare

 

şi nu mai ştiu dacă e un ea

sau o el

medicul de la reanimare

 

149. zile de la capătul ploilor,

zăbrele de apă

inconsistente se ţes
într-o pânză din care s-au scurs
toate culorile

 

unde e doamne

al cincilea anotimp

 

şi timpul
un păianjen de pământ
se risipeşte în oase
ţesând
giulgiul alb de mătase şi
despărţindu-mă de umbră…

umbra care nu mai sunt
mă petrece
fluturându-mi cu mâna
din trenul

de noapte

 

150. să rosteşti cuvântul,

 

pe numele de strigat

în dungă de pasăre

de împărat

să-l slăveşti

întâi soarelui

şi apoi iubitei

 

să-i cobori

în călcâi 

bezna umbrei lui

şi ei să-i îndoi

sub sărutul ispitei

glezna…

 

să-i ascunzi în nori

cu palmele  

sânii rotunzi

ai stăpânii

sau sclavei

după nevoi

 

să pătrunzi

în miezul enclavei

între coapsele

unde şi-a înnodat

dumnezeu

sinapsele…

 

cuvântul 

e  liber

să zboare

cât mai departe

cu umbra în soare

şi viaţa

în moarte

 

151. tropăitul bocancilor,

 

precum un noian de soldaţi

argăsind la un loc cu moroii

pielea măslinie a ploii…

 

un miriapod de asfalt

desprins din nori

şi întins pod de oase

peste gaura neagră

cu sclipiri lucioase

şi goale de sens din tavan

ce îmi dă fiori

 

un ecran

smartphone

imens

cu bateria descărcată…

 

oricât am fi blestemaţi

nici dumnezeu

în marea lui spălătorie

nu ne mai spală vreodată

să rămânem curaţi

 

amin

e cuvântul din urmă

mai greu

decât un păcat

între fraţi

 

e ca şi când abordând

al cincilea anotimp

şi bând vin în tăcere

cu moartea la masă

te-ai îndrăgosti de ea

şi ai mai cere

un rând

 

152. undeva la margine,

 

de galaxie

în al cincilea anotimp

este un rai al pescarilor…

unde mrenele şi

floarea scobarilor

celelalte neamuri de peşti

legaţi cu beteală în hamuri

sar fir întins de poveşti

din ramuri  

când presari în nisip

momeală

mămăligă aurie

 

şi tu asculţi

nepământene

secunde

şi priveşti

vrăjit scene

din altă ligă

cu iele cântând

şi dansând

îngereşte

 

îl laşi dracului de peşte

şi alergând către ele

calci pe mămăligă…

 

153. unde sfârşeşte pârtia,

 

e un zid

schiurile descriu

cu sunete înfundate

hieroglife precipitate

înainte de izbitură

alb pe alb

 

o răsuflare rece

gură la gură

mă petrece

tăioasă

dincolo de finit

 

dar literele rămân

suspendate

negru pe negru

în negura

carului mic

(înţepenit

al maşinii de scris)

 

stau prăvălit

pe axa nopţii polare

ca un turn fără ferestre

încrucind calea lactee

a lumii terestre

cu sufletul călătorind

în loitra carului mare

 

şi nu-mi explic

taciturn

de ce

stelele

în lumânări

se sting

 

154. prin voinţă divină,

 

însăşi viaţa e parte

din moarte…

 

ne antrenăm alergăm

înotăm ripostăm

ne lansăm cu paraşuta

ne trage aţa

 

e un mix de stări în mişcare…

 

doar când iubim

ca o provocare

acostăm

la punct fix

 

întinşi pe crucea de piatră

şi atinşi o clipă de veşnicie

parcă n-am mai vrea

să murim…

 

dar căţeaua lupă

latră pe năsălie

în mare tăcere

când nu te-aştepţi

 

şi cere stâlpi drepţi

din păduri tinere

trunchi lângă trunchi

aliniaţi să sporească

reţeaua

de tensiune înaltă

din noaptea cerească

 

un arhiereu-vicar

să închidă comutatorul

un moment

cât o rugăciune măcar

…să nu-l desluşească

poporul

în genunchi

si incoerent

pe dumnezeu

 

155. ce uşori,

 

se pun ani înapoi

şi tot mai grei înainte…

sania desprinsă din nori

lunecă prin noi în

zăpada fierbinte

răscolind scrum şi mirări

în cuvinte

 

la un capăt de drum

neatinsă de soare

stă noaptea

culme de rufe murdare

întinsă

între cer şi pământ

împrăştiind spori…

trufe negre rare

în capcane de vânt

 

e o stare devreme

într-un anotimp-domn,

ca un sâmbure

încolţind

în somn

 

 

156. arma de vânătoare,

 

atârna de umăr

aripă desperecheată

de număr

impar…

 

era de-acolo

de ziceai că nu e

 

lighioană

bătută în cuie

ca o icoană

pe tulpina

unui stejar…

 

coaja copacului

acoperise

pe jumătate

chipul

maicii domnului

 

şi când îngerul

l-a bătut pe spate

complice

a deschis un festival

de alice

 

judecătorul în robă

l-a condamnat

şapte ani de probă

în anotimpul prescris

 

ioan chiorul

din merişani

cum v-am zis…