157.Şi a fost o zi,
şi o noapte
şi ei doi împreună
ca o singură fiinţă
aşa s-a ales
bunul obicei
să rămână
de cuviinţă
bărbatul la semănat
şi femeia la cules…
între cele două
viaţa cu ale ei
închinând cruce
şi aşteptând
să plouă
sau să se usuce
*
Din osuarul
îngerilor se scurge
nesfârșit timpul
158.Pe plajă
orbit de soare
te caut
oglindită în mine
zveltă
cu brațele arămii
despicând
valurile
îmi potrivesc
respirația
iar tu scâncești
plictisită
ca un pescăruș
decojindu-ți
pielea de sare
*
Pe manechine
de ipsos lâncezeşte
umbros, mătasea…
159.Prostituata
regală
am studiat zeci de tratate
privind corpul femeii divin
cu linii perfect ajustate
rotunde şi prelungi
care nu pot ascunde
minunea scânteii
când ajungi sub crusta
boabei de struguri
în vin
ideile
cum că propriile corpuri
le aparţin sunt depăşite
şi vetuste fum…
de la ascet până la
poetul nebun
îmi asum ce spun…
nu ele femeile şi-au
modelat corpul
din praf de stele…
şi nici nu l-au capturat
din ecranul
unui cinematograf…
corpurile femeilor aparţin zeilor
vieţii şi dragostei
legenda fiicei faraonului Keops
zice într-un paragraf
din addenda
vieţii ei sexuale
fiecare dintre aspiranţii amanţi
să-şi plătească onorariul
nu în talanţi ci în pietre pătrate
în schimbul favorurilor sale
a fost cu mii de bărbaţi
fără hei fără eh
satisfăcută să vadă
în ţinuturi aride
cum creşte în jurul ei
zidul marii piramide
din Gizeh
*
Drag şoldul tău în
rouă, cât Dumnezeu
nevăzut astâmpără!
160.Selfie
silueta unei preotese
a soarelui alb
se insinua ca o
bulă papală
în catedrală
lipită de mine
lac de sudoare
în așternutul
bolnav
făcea selfie
în privirea mea
derutată
și am simțit-o
plonjând
meteorit
prin branulă
lumânarea ardea
întunericul coborâse
în salon
dintr-un
faeton de ceară
…se topea în miere
și-n dulce durere
m-am trezit
*
Înrobit lunii,
precum apele mării
în flux şi reflux…
161.Alte
jocuri
singurătatea
nu-și sparge capul
de piatră
nu latră scântei
în sinele ei
dezghiocate ghiocuri
pagini de gând
imagini ghicitori
la un rând
frânturi de femei
peste alte
frânturi călcând
pe tocuri înalte…
viaţa înghite
cu o mie de guri
pământ
din pământ...
e o ușurare
ca după moarte
că sunt…
*
Şoapte de îngeri…
în cerul încercuit,
roi de licurici
162.Priveghi
i se strecurase dracul sub piele
a plecat de lângă raclă
nu putea să mai stea
fără să stoarcă lacrimă din ea…
el continua să tacă
pământ de flori
mărunţit între stele de ceară
nu era mult până-n zori
muierile alea nebune
de se dădeau în carusel
în jurul lui
l-or fi avut toate…
o certară să plece
să-şi adune puterile în somn
„sapă să dai de izvor lacrimilor
până îl duci la groapă…”
cum sta el primenit întins pe spate
îl simţeau pregătit
pentru petrecerea burlacilor
l-ar fi vrut
ele ultima oară
să-l atingă în voie să-l mângâie
cu privirea… n-ar fi fost nevoie
să ştie ea că sub linţoliu
nu mai era nimic de dezmorţit
pe scară până-n dormitor
o ardeau hainele de doliu
se eliberă de ele ca de un păcat
n-a putut să-l înşele toată viaţa
trupu-i stătut de femeie
desţelenit ca un ogor fără haturi
cu plugul de fier s-a ridicat din aşternut
dimineaţa precum calea lactee în cer
*
Straturi de retină
străvezind ceaţa în
bătaia razei…
163.Omul
negru
omul cu puşca o eliberase
scăpase de frustrarea umilinţei…
atâtea nopţi eşuate
în mângâieri sterile şi lungi…
trupul ei devenise
un sloi de gheaţă
pe care mâinile lui
îl şlefuiseră
închizându-l apoi
într-un chivot
de tablă…
nu l-a putut ierta
cum să-i ierţi neputinţa...
era împotriva firii
el o crease…
întins pe spate
trupul bronzat al femeii
priponit în miezul de raze
pe aripa camionului
unde îşi plimba şi vânatul
în văzul lumii
şi sfidarea legii…
trupu-i gol
scăpat din zăgazuri
de căprioară ucisă
legat cu sfori
serba singura lui victorie…
*
Dincolo de tot,
moartea ca o lupoaică
alăptând puii
164.Perpetuum
să iei noaptea
de la capătul ei
cu înţelegerea
de pe urmă…
şi apoi dimineaţa
să-ţi iei înapoi
viaţa de la
celălalt capăt
*
Ascunşi în iarbă,
ochi fioroşi de animal
pândind asfaltul…
165. Copacul
care şi-a pierdut pădurea
şi odată am surprins
un copac tembel
care şi-a pierdut pădurea…
rătăcind aiurea
desprins din rădăcini
acoperind cu umbra lui soarele
şi călătorind cu el
de la răsărit la apus în tandem
mă tem cu cât timpul
creştea înapoi
înnopta numai unul din doi…
nepregătită lumea
cu nefirescul situaţiei
s-a strâns gură cască pe străzi
şi în pieţe ca la un miracol
sau concurs de frumuseţe
ce-o mai fi cu copacul ăsta
ce se pune mască în faţa soarelui
şi se dă în spectacol
dând fiori şi îngheţ respiraţiei
(priveam prin geamurile
fumurii eclipsa…)
cineva să-i reteze cu securea ramurile
e un semn de la dumnezeu
n-a mai vrut să-şi bifeze lipsa
umbra îşi întinde
tot mai deasă corona
un linţoliu de doliu
înfricoşează planeta
doar în scorbura de-acasă
nu s-a înroşit zona
păsările şi-au pierdut girueta şi graiul
volbura se târăşte fără rost
peste câmpul de grâne
raiul a ajuns un iad efemer
ce ne rămâne ca să fim cum am fost...
Ne va rămâne
să îngropăm
rădăcinile în cer
166.Înveşnicirea
Literele sunt frunzele
prin care respirăm,
cu Dumnezeu odată,
cuvintele rugăciunii…
Suntem pădurea fermecată
cercetând de aproapele
faţa întunecată a lumii
înluminând clapele negre şi albe
şi ascultând în pragul dimineţii,
la matineu,
Sonata lunii.
În urmă,
copacii tăiaţi cu securea,
împlinesc profeţia,
înlemnind pe morminte
cuvintele cruci,
ca să nu mai poată Nimeni
să egaleze măreţia
Înveşnicirii,
*
Ori
încotro
o apuci…
167. Cămaşa lui Dumnezeu
S-au întâmplat lucruri ciudate.
Cămaşa Lui Dumnezeu
cu platcă şi râuri
de stele brodate,
îmbrăcată cu faţa la spate,
s-a îngreunat pe umeri.
Un vânt hain bate
în Cabala pandemizată de ciulini…
Stai în faţa sorţii, sclav nu stăpân,
şi numeri scos din rădăcini, morţii…
N-ai vrea să vinzi ce nu ai
în listele oficiale!...
Apele s-au despărţit, tristele,
în propria matcă.
Cei doi fraţi, Tigru şi Eufrat,
au secat în destinul
de a nu mai putea împărţi
pâinea şi vinul…
Nimic nu mai e în echilibru!
Dincolo de postulatele lui Bohr,
bieţii electroni cad în chinul
spiralei din interior…
Un măslin înflorit,
s-a stins pe trecere de pietoni…
Parcurg ordonanţa militară
cu proceduri rapide:
Cum să învingem desţelenind fauna
bărăganelor covide?...
Am învăţat-o pe dinafară.
Dinadins o invoc oriunde, cu credinţă.
„Dumnezeu este şi nu greşesc
trei oameni care se iubesc!”
Intrând în joc, în consecinţă,
ce veţi răspunde dacă veţi fi întrebaţi:
Cum pot sta împreună trei oameni
în acelaşi loc, distanţaţi?...
S-au întâmplat lucruri ciudate.
Cămaşa Lui Dumnezeu
cu platcă şi râuri
de stele brodate,
îmbrăcată cu faţa la spate,
s-a îngreunat pe umeri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu