Goarna lui Tuturuz,
a lui Ştefan Mitroi.
Nimic mai potrivit în aceste zile când mi-a apărut Tobârlanii la Editura Hoffman cu recomandarea acestui dOMn, mare scriitor!
Cu zâmbetul acela mijit în colţul gurii de ţăran hâtru, mintos, ajuns domn la oraş, adunase multe calităţi şi cunoştinţe la viaţa lui. Unele veniseră din el de la origini, altele culese din cărţi… Nu le afişa ostentativ, nu avea aroganţe! Arunca de pe locul din dreapta lui Firiţă Carp, din când în când, în oglinda retrovizoare către mine o privire curioasă în spate.
”Firiţă, prietenul ăsta al tău nu zice nimic! E mai mut ca mine!”
Dar domnul Ştefan Mitroi nu era mut deloc, depăna cu har amintiri petrecute împreună ei doi, mai demult, cu Firiţă tot obosit de drum lung la volan, în împrejurări ziaristice, documentând lumea pierdută a satului, în locuri uitate de Dumnezeu. Sau mai recente întâmplări trăite ca scriitori importanţi, invitaţi la diferite evenimente, lansări de cărţi, întâlniri cu cititorii, mai ales femei, în frunte cu bibliotecara, doamna învăţătoare de la şcoala primară şi stolul de fete tinere mobilizate la ferma zootehnică, de patronul care scrisese şi el poezie patriotică în tinereţea lui revoluţionară.
„Mai mult ca sigur că prezumtivele cititoare abia atunci auziseră de noi, şi să le pici cu ceară dacă înţelegeau de ce a trebuit să-şi pună iile de sărbătoare, doar veniseră la club nu la biserică(!) şi, seara se continua cu dans. Cum poţi dansa rock şi salsa în ie şi velinţă pe toc înalt?... ”
Nu evenimentul în sine, ci poveştile de după în jurul mesei, cu un strop de palincă şi limbile dezlegate, legau prieteniile.
Lăsasem în urmă o noapte de poveste la Baia Mare cu Romeo Ioan Roşiianu, Florin Dochia şi Augustin Doman.
Vorba lui Ştefan Mitroi măsurată, caldă, nu ştiu de ce ascultându-l, îmi dădea senzaţia că mă legănam pe drumul luncii în căruţa trasă de boii cu coarne uriaşe ai lui tata-mare Tobârlan, Priam şi Vânătu, pe care nici greutatea bolovanilor adunaţi de pe prundul râului Argeş nu-i putea scoate din ritm, cu atât mai puţin ameninţarea cu biciul pe deasupra coarnelor fără să-i atingă, sau câte un hăis(!) sau cea(!) abia desluşit, menit să-i îndemne să ocolească vreo groapă. Degeaba, nu era nevoie ei ştiau drumul puteai să adormi în căruţă. Când se opreau boii, era sigur că eşti ajuns acasă.
Firiţă îşi mâna bidivii săi nervoşi rulând pe şosea. Eu i-am întins lui Ştefan Mitroi peste bancă, un Guştere(ediţia II-a) de Merişani, satul meu unde cad de sute de ani castanele din castani şi cresc guşteri pe dealul Tomii şi l-am rugat să fie atent la animal că muşcă dacă nu e băgat în seamă. Şi atunci mi-a sunat prima oară în auz Goarna lui Tuturuz.
„Să vii la Bookfest să te învăţ Guştere, să cânţi cu goarna la fluiere a pagubă, după satul suspendat într-o cârjă de băţ!...
*
Pe aceeaşi întindere albă a iernii - deschisă zărilor în visul unui pictor naiv de geniu, ce a urcat casele pe sănii şi a pornit la vale lunecând în culori vii şi proaspete - în jumătatea lui de pagină scriitorul Stefan Mitroi intrat în competiţie cu sinele, parcă vrea să desfiinţeze postulatul acceptat de toţi că o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte! El descrie călătoria caselor abandonate, în sintagme însufleţite care răstoarnă concepte şi reguli şi adaugă construcţiei volume noi de aer, într-un spaţiu şi timp în continuă mişcare. Parcă totul se leagă în urma cusăturii unui ac fermecat ce aleargă zglobiu pe ţesătura unui gherghef, fixând vieţile oamenilor, ale caselor, ale sfinţilor din icoană, ale obiectelor, sau ale sufletelor mormintelor, într-o sarabandă împietrită de care simţi nevoia să te deprinzi, să iei lupa aceea specială din mâna autorului, s-o îndrepţi încet către propriul suflet şi să-ţi pui întrebarea. Oare cătunul tău?…
Mare poet Haritonul ăsta de Mitroi!
„Şi a înhămat Ambrozie
un armăsar alb la sanie.
Şi era o zi geroasă de iarnă.
Şi a urcat Petruţa alături de el în sanie.
Şi-n timp ce urca, el i-a aşezat
pe umeri un voal alb de dantelă.
Şi totul era alb în jur.
Câmpul, satul din depărtare,
cimitirul, crucile din cimitir.
Şi bătea clopotul în sat,
vestind începutul slujbei de duminică.
Poate şi începutul nunţii lor,
ce încăpea toată
în sania aceea de două locuri.
Căci Ambrozie ţinea într-o mână
hăţurile cailor, iar în cealaltă
o lumânare albă aprinsă.
Calul a pornit la trap peste câmp.
Şi Petruţa era îmbrăcată în mireasă.
Şi strângea la piept un buchet
de flori albe, care nu era altceva
decât respiraţia ei îngheţată.
Şi-au ajuns cu sania pe
gheaţa groasă a iazului.
De partea cealaltă a gheţii
se zărea Drumul Muscalilor.
Ajungeau cât ai bate
din palme acolo, după care….
După care nu s-a mai văzut calul.
Nu s-a mai văzut apoi nici sania.
Nimeriseră într-o copcă
săpată în dimineaţa aceea
în gheaţă!....”
Nu putea lipsi din drama destructurării satului românesc tradiţionala îngemănare dintre nuntă şi moarte!
Mai aveam de parcurs ultimele pagini şi dospea în mine, ca cititor, curiozitatea intensă de a afla cum rezolvă autorul încheierea călătoriei caselor şi întâlnirea în Bucureştiul zilelor noastre cu cei care le părăsiseră, urmându-şi cursul vieţii lor.
Şi finalul se petrece în nota întregii cărţi, strălucit.
În spatele ferestrei lui Hariton, ultimul plecat din sat şi ajuns mare scriitor premiat de academie, la ultimul etaj al blocului unde locuia, într-o noapte fără somn, scriind ultimele pagini din roman, scriitorul îşi vede propria casă plutind dincolo de balcon. Nu putea să-şi ia ochii de la ferestrele casei în care venise pe lume, iar îndărătul casei lui, privind mai atent erau alte case aliniate, ştiute. Era acolo tot satul.
Şi în timp ce el se gândea uşor confuz, cum să-şi invite musafirii înăuntru, şi să închidă povestea, s-a auzit de undeva sunetul Goarnei lui Tuturuz.
Tu tu tu tu tu tuturututu!
„Deodată, în timp ce el se gândea la toate acestea, casele se traseră cu un pas în spate şi începură să urce în cer…. Tocmai atunci, se năpusti de sus o ninsoare cum nu mai căzuse alta pe pământ.”
(Fotografii mişcate - Poezie si tablete)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu