Tot despre Tobârlanii

 

„Totdeauna am avut o reținere să întreb despre cum era tata. Tot ce am de la el, e o carte poștală scrisă pentru mine când eram în clasa întâi, cu o zi înainte să moară, iar în bibliotecă, două cărți pe care își așezase caligrafic, aplecat spre stânga, numele: Toma Ionescu. Una dintre ele cu coperți groase era Istoria Partidului Comunist al URSS. Cealaltă, Codin a lui Panait Istrati. Fără relevanță titlurile, cu toate că m-am întrebat, iritat, ce căuta la el acea istorie? Personal n-am citit-o și sincer cred că nici tata. În cartea poștală mă ruga să am grijă de mama, că el mai avea un război de dus. În rest știu doar frânturi. Cele mai multe aflate de la țața, sora lui mai mare. Când mă prindea în vacanță, fără să o întreb, începea să-mi povestească. În general avea un ochi critic și își forfeca frații. Despre tata, numai de bine! Lucruri disparate, amestecate, întregeau cât de cât imaginea unui om puternic. Era greu de admis că s-ar fi putut lăsa doborât. Păstrez cu el secvențe ca dintr-un film mut, cu pelicula afectată de intemperiile vremurilor. Am încercat să recondiționez pelicula, să tai, să lipesc. Firul întâmplărilor se înnoadă cât de cât – din memoria celor tot mai puțini care l-au cunoscut, din amintirile și deducțiile mele – dar chipul pe care l-am păstrat până azi impregnat pe retină, e doar cel întunecat, cel dezamăgit că pierduse ultima lui bătălie, fără ca Dumnezeu să-i fi întins mâna. Nu putea concepe să-şi lase singură soţia. Cum să nu vadă copilul crescând?... Figura aceea o țin eu minte de la tata, cea care nu se mai putea lumina într-un zâmbet, culcat între flori.”

Şi mai am ceva de la el, titlul şi ideea acestei cărţi care tocmai ce a apărut acum la Editura Hoffman, Tobârlanii. E titlul cărţii lui la care lucra, pierdută în manuscris. Avea un cufăr întreg cu hârtii în podul casei bătrâneşti. L-am văzut încuiat, cufărul, când eram copil, la câţiva ani după ce murise. Cheia o păstra Ăl Bătrân, mi-a zis că mi-o va da într-o zi. Ţaţa, mi-a povestit mai târziu că erau strânse acolo fişele personajelor cărţii, toate neamurile cu fapte şi întâmplări. Tobârlanii lui.  Cufărul s-a pierdut în toamna aia teribilă când au plecat pe rând, mama-mare Lina, Tanti Leana şi tata-mare, Tobârlan ăl bătrân, iar în primăvară s-a dărâmat casa bătrânească.

Facebokul mi-a scos azi o amintire din 18 septembrie 2015 şi un email cu Domniţa Nega, ceea care împreună cu Aurel Sibiceanu şi Constantin Ciubotaru, mi-au însoţit emoţiile întoarcerii în Ograda Dogarului, la Cârciuma lui Nilă, în Merişani, în locurile natale unde s-a învederat în lumină Guşterele. Lansarea romanului meu, Guşterele aflat atunci la a doua ediţie, cu completări şi adăugiri de substanţă, faţă de prima ediţie, era parte în cadrul unui eveniment cultural mai larg, mi-a dat prilejul să schimb impresii cu câteva dintre personajele pe care le-am recreat în carte.

„Aş vrea să te conving de un adevăr, dacă mai este cazul: lansarea de la Merişani a fost cea mai frumoasă lansare pe care am văzut-o vreodată. Atipică, deci originală. Ştiu că ne-am obişnuit să facem un astfel de eveniment între patru pereţi, în linişte absolută, în care toată lumea ascultă, dar puţin pricep. Faptul că fiecare, cu sau fără pahar în mână, detaşat, tăcând sau vorbind, stătea în picioare şi ne urmărea, a însemnat foarte mult pentru mine. N-am văzut o adunare de oameni mai liberi în fiinţa lor interioară ca aceştia. Nimeni nu se grăbea, de parcă ne aflam într-o altă dimensiune. Poate că aşa ar trebui să arate adevărata normalitate pe care o căutăm de un sfert de secol...Mai vorbim noi despre asta...

Cu cele mai alese sentimente de prietenie şi cu toate gândurile mele bune pentru tine şi familia ta, Flori Neaga.”

Pentru ediţia treia, probabil ultima, apărută la Editura Hoffman, cu completările şi adăugirile pe care le-am considerat necesare, am avut curajul după îndelungi frământări să-mi asum pentru carte, titlul pe care l-a dat îniţial tata, cărţi lui.

Nu ştiu dacă voi reuşi să mai ajung în Merişani pentru o lansare, la fel de frumoasă ca în 2015. Evenimentul din Ogrădă de anul ăsta s-a desfăşurat în urmă cu două săptămâni. Poate la anul, dacă nu va fi prea târziu, am vorbit cu nepotul meu Alin Voica şi încerc să păstrez până atunci nişte cărţi. 

Dacă ne va permite blestematul de Covid o rog pe Denisa Popescu Martin, la începutul lunii octombrie să ne aibă în vedere pentru o lansare la Biblioteca Judeţeană în Piteşti...

Despre Bucureşti, mai vorbim...