72 primăveri

 

Mare, munte, stare. Vernisaj Ion PANTILIE

 

Scriam altădată în cartea mea cu prieteni, Fotografii mişcate, despre Ion Pantilie:

Sunt familiarizat cu felul lui de a picta. Esenţa culorii şi luminii, poate fi probabil cel mai bine percepută, desenând direct pe nisipul zbuciumat al pustiului. Nisipul spulberat de vânt, abia de filtrează o formă geometrică, o umbră, o cruce, un copac lumină, o fisură în infinit. E un univers  care dacă ai puterea să te aduni, îţi atinge sufletul.

La recenta expoziţie de la Bucureşti, Căminul Artei, care fiinţează în aceste zile între 22 martie şi 4 aprilie, am admirat în tablouri adâncimea suprafeţei, simplitatea perfectă a geometriei şi moderaţia calmă şi cu atât mai dogoritoare a culorilor.

Am văzut pe pereţi dale decupate din cer, mai apropiate sau mai depărtate de soare, ferestre aşezate ca un şotron al îngerilor, de un copil mare, în care ochiul profan(vorbesc în numele meu), sare într-un picior după o piatră aruncată în mare, ce se scufundă şi lasă în urma sa, o mirare de umbră luminoasă...

Lume multă, lume bună la vernisaj, şi, un Ion Pantelie cetăţean de onoare al Piteştiului, cu dezinvoltura şi şarmul tinereţii fără bătrâneţe binecunoscute - la el, primit cu aplauze meritate în capitală. Felicitări maestre!

Atitudini

     

              Ieşisem aseară de la Galeria Căminul Artei, unde participasem la vernisajul pictorului piteştean Ion Pantilie, un succes fără nicio îndoială şi pe strada Biserica Enei o maşină cu spatele vroia sa parcheze. O doamnă tocmai ce coborâse de pe trotuar în marginea străzii şi schimba ultimele cuvinte ce se folosesc de obicei când te desparţi de cineva împreună cu care ai făcut o porţiune de drum. Spatele maşinii se apropia încet, centimetru cu centimetru, fără să dea vre-un semn de ezitare sau măcar un semnal acustic, împingând-o pe femeia încremenită ce încerca să se opună cu mâinile unei situaţii extreme, ce venea peste ea din senin, implacabil şi nefiresc.

        Parcă revedeam tancul rusesec dintr-o imagine recentă şi vie ce încerca să fie ţinut la respect de o ucraineancă cu mâinile goale, ce împingea de şenile.
        Femeia, dezechilibrată, reuşi cumva sprijinindu-se de eleron, să sară printr-un declic pe trotuar din tabloul absurd ce îngheţase în privirea ei speriată. Domnul, impasibil la volan, îşi continuă riguros şi linişit parcarea. Apoi se dădu jos îndreptându-se ameninţător, tot el, către femeie, cu o întrebare într-o tonalitate înaltă, repetată, ca un tir de rachete:
        „Unde eraţi? Unde eraţi?... Carosabilul este al meu!... N-am mai putut răbda, explodam:

        „ Dar domnule, doamna nu e Ucraina! Şi dumneata nu eşti Putin!”

Sub semnul „albaştrilor”.

Ai ceea ce semeni!

Dar nu poţi şti dinainte
dacă semănând cuvinte
ce par a fi la prima vedere
sub o zodie bună,
asemeni seminţelor
vor înfrăţi împreună
în libertate,
într-un lan mănos.

Poate să fie
de la Dumnezeu,
un an secetos,
sau păsării ceţii
să-i fie tulburate
aripile de ceară
în pragul dimineţii
de apa murdară
scursă din dosarul
de la securitate...

Noi le-am avut pe toate!

De ziua poeziei

 

De Ziua Poeziei un grupaj din Norduri.

Ar fi trebuit să ajung azi la Conacul Goleştilor invitat de Nicoleta Grigore pentru un recital poetic. Din păcate nu am putut...