O vreme închisă, umedă şi ceţoasă
în dimineaţa despre care povestesc. Termometrele stabilizaseră mercurul pe scala gradată în dreptul liniei de ghinion ce indica cifra 13, în acea zi când
Titi părăsea pentru totdeauna tipografia ziarului Universul. Aruncă o ultimă
privire, cumva cu părere de rău, către rotativele ce continuau să se
învârtească. Îşi luase banii de la casierie şi ziarul, cum îi era obiceiul, din
capătul benzii unde se pregăteau pentru expediere coletele cu ziare, să prindă vagoanele
de poştă din trenurile ce plecau din Gara de nord.
Lucrase din greu toată noaptea, lipsiseră nişte zeţari
din echipă şi abia reuşiseră să termine la timp ediţia de dimineţă, marţi 2
noiembrie 1948. Instinctiv se uită sus în dreapta pe prima pagină la număr şi-l
înregistră în memorie. Nr 255. Va avea timp să-l citească în tren, căci îşi
luase cu o zi înainte bilet la clasa II-a spre Câmpulung, până la Rădeşti. Abia
după ce îşi cumpărase biletul i-a trecut prin minte ca un reproş, faptul că
poate nu a căutat-o cum trebuie pe Suzi de când se întorsese din prizonierat. E
drept că nu avusese nici timp până şi-a găsit serviciu, iar la tipografie lucra
în schimbul de noapte. Munca nu era uşoară şi dimineaţa când ajungea acasă, stătea cu chirie undeva la
marginea Bucureştiului, pica de somn şi nu se mai trezea până pleca din nou la
tipografie. Apucase totuşi să vorbească cu fetele la Crucea de piatră, dar
dintre cele vechi ce-l cunoşteau pe el, n-a mai găsit niciuna. Erau toate noi,
tinere venite de la ţară, n-o apucaseră pe Suzi. Doar patroana madam Miţa era
aceeaşi. Îi dăduse ceva relaţii, dar nu erau suficiente.
-Titişor dragule, Din ziua aia când ai plecat pe front
şi ai venit să-ţi iei la revedere de la Suzi, a mai stat la mine trei sau patru
luni. Începuse să se vadă că e gravidă, n-a vrut să-mi spună cu cine rămăsese!
Ea doar cu tine îşi pierdea capul, şi, sinceră să fiu eu te-am bănuit pe tine. Cu
nici un chip n-a dorit să-şi lepede copilul şi a plecat să nască undeva prin
Moldova unde avea nişte neamuri. După vreo doi ani am primit de la ea o carte
poştală, îmi scria că se măritase, dar şi divorţase între timp, căci omul acela
nu s-a împăcat cu gândul că nu e fata lui. Are o fată deci, gândi Titi. Şi
adresa de unde fusese expediată?
-Era scrisă adresa pe cartea poştală, treci într-o zi
pe la mine pe-acasă o caut şi ţi-o dau. Nu mi-a mai scris de-atunci!...
Îl încăieraseră aceste gânduri după ce ieşise din
tipografie mergând pe pasarelă spre celălalt corp de clădire unde se aflau
birourile. Zări în treacăt faţa boccie a tovarăşei Ana Pauker, doamna ministru a
afacerilor externe ce cobora dinr-o maşină ce oprise în dreptul lui. Inexplicabil
era singură, doar ea cu şoferul. Nimerise direct în agitaţia de pe Brezoianu
unde vânzătorii de ziare începuseră să strige în gura mare titlurile ediţiei. „Rechizitoriile
în procesul grupului de complotişti spioni şi sabotori!”/ „Ultimul cuvânt al
acuzaţilor!”/. „În pagina III-a, Programul manifestărilor organizate de
Comitetul Naţional pentru sărbătorirea Prieteniei Romano-Sovietice din 2
Noembrie 1948”/. „S-a inaugurat linia ferată Filiaşi-Bumbeşsti-Livezeni!”/ „Citiţi
telegrama Congresului ARLUS adresată generallisimului I. V. Stalin!”
Un tinerel mai oacheş se apropie de maşină, strigând cu
voce piţigăiată, şi mai tare după ce o recunoscu: „S-a deschis la Sala Dalles
Expoziţia Prieteniei Româno-Sovietică în prezenţa doamnei ministru Ana Pauker,
aici de faţă!”/... Mărinimoasă, domna ministru luă ziarul şi îi închise gura tinerelului
oacheş cu o bacnotă de 10 lei în loc de 4.
Şi Titi o ştia doar din pozele din ziar pe doamna
ministru, dar a salutat-o coborând privirea fără ca aceasta să-l vadă. N-avea
de unde să ştie că peste ani la Câmpulung într-un control de rutină într-o altă
viaţă a lui, de activist comunist al judeţului Muscel, se vor afla faţă în faţă
şi ea studiindu-i dosarul de cadre, îi va decide într-un fel viitorul,
excluzându-l din partid.
Era sigur că-i va merge rău toată ziua, tocmai azi când
se hotărâse musai să dea de urma lui Suzi. Va trebui să ajungă acasă la madam
Miţa să caute cartea poştală pentru adresă. Se gândise îndelung, posibilitatea de a fi copilul lui era de
luat în seamă căci noaptea dinante de plecarea pe front, fusese o noapte
ciudată în care Suzi i se dăruise fără oprelişti, ca niciodată înainte. O
părăsise pe Maşenka primul lui copil cu rusoaica, tot fată şi ea, la două luni
după naştere, dar acolo nu-şi făcea vină căci maică-sa n-a vrut cu nici un chip
să plece cu el „printre străini”. Astfel de lucruri se întâmplă în vremi de
război, dar în vremi de pace te prind din urmă faptele şi e nevoie de
clarificări ca să nu ai mustrări de conştiinţă. A trecut pe trotuarul celălalt
hotărât să o întâlnească pe madam Miţa.
Pe
trotuarul celălalt fu oprit de un om la fel de înalt ca el, i se părea cunoscut
cu pălărie neagră de fetru, pantaloni albi de dimie, cămaşa lungă de in cu
broderie din fir de argint, mustaţă în furculiţă, chimir şi un sacou englezesc ce-şi
schimba culoarea ca un guştere întins la soare. Era cel mai mândru ţăran dintre
ţăranii din Merişani. Venea în Bucureşti cu trenul la două săptămâni, să dea
socoteală de ce se mai întâmplase pe moşia unde era un fel de administrator, celor
două boieroaice nemăritate care ajungeau la vila din sat doar o lună, vara.
Şi-a
păstrat obiceiul de a veni la Bucurşti şi după ce stăpânele sale fugiseră în
Elveţia de teama ruşilor sau a democraţiei populare. Se oprea direct la Crucea
de piatră cu felinar roşu la poartă, de parcă s-ar fi întors la vatră. Avea
întotdeauna ceva în sacoşă „special pentru madam Miţa de la moşu”. O făcea cu
plăcere. Îşi zicea „moşu”de fantoşă. Chiar dacă împlinise şaizeci de ani era în
putere dacă la 75 a căzut din tei să-i culeagă floare Dumitrei, şi şi-a rupt
piciorul. Şi ca să nu se confuzeze cititorul, să i se stingă cumva lumina de la
bec, plec de la ideea că pe femeia lui o chema Lina...
Aducea vişine
pentru dulceaţă. Dacă erau vişine pentru vişinată, automat se adăugau şi cinci
litri de ţuică la patruzeci de grade. Struguri, căpşuni, miere sau alte
bunătăţuri proaspete. Era o plăcere a lui nevinovată. Pentru plăcerile celelalte
avea întotdeauna chimirul plin. Când madam Miţa îl zărea pe fereastră înflorea
ca o muşcată în glastră din senin şi striga:
-Fetelor a
venit Tobârlan! Apoi le învăţa pe cele noi, neapărat în conversaţie să se
folosească la o adică de numele lui intravilan, mai fudul, „nea Mitică”, că de cel de ţăran s-o fi săturat destul la el
în sat!
-Nea
Mitică azi ce floare culegi din tei? (Îmi dau seama că mă mai fură condeiul
uneori când scriu. Treaba cu teiul vine mai târziu!...)
-Hei madam
Miţă, alege matale pentru mine ce vrei, da să aibă aluniţă sub ţâţişoare, că
vin rar, şi, să-mi ţie măcar până data viitore!... Venea de la gară spre seară
şi pleca dimineaţa înapoi.
Din
vorbă-n vorbă lui Titi i se luase ceaţa de pe ochi.
-Nea
Mitică te-mbogăţeşti, gata-gata să nu te recunosc. Nu era o prietenie. Diferenţa
de vârstă fiind vizibilă, doar că îi legase o întâmplare hazlie de la Crucea de
piatră. Tobârlan de vorbă cu madam Miţa în salon, auzi afară când se opri o
birjă şi un grup vesel de trei ofiţeri, pus pe hăhăială, se pregătea să urce pe
scară în stabiliment. Recunoscu pe moment vocea baritonală a puşlamalei de Gogu,
fiu-său cel mare, inconfundabilă ca vocea lui George Vraca. Nu era locul
potrivit la bordel să se-ntâlnească cu el. Ar fi profitat să-l mai stoarcă de
nişe parale şi gură spartă cum era n-ar fi putut să ţină un secret. Prin urmare:
-Madame
Miţo, ascunde-mă pe undeva! Îl luă de mână pe coridorul din dreapta şi fără
cuvinte îl împinse în dormitorul lui Suzi, unde ceva mai înainte intrase Titi.
Ştia madam Miţa ce ştia! Ăştia doi începuseră să se placă şi vobeau, şi vorbeau
cât să tacă şi să-şi facă planuri de viitor. Nici nu se mai dezbrăcau!... Madam
Miţa, după ce plasă turbulenţii la etaj, se întoarse cu o sticlă cu lichior de
cireşe amare, patru pahare şi un platou cu plăcinte din foietaj cu brânză. De
pomină noaptea aceea.
-Ce mai
ştii de Suzi nea Mitică?
-Asta e că
nu mai ştiu! După ce am scăpat viu din prizonierat n-am dat de ea. Am aflat că
ar avea madam Miţă o adresă pe o carte poştală şi la ea plecasem acum.
-Avem
acelaşi drum. La ora asta o găsim acasă.
Nu locuia
departe. Ne-a primit pe amândoi cu mare bucurie. Găsise cartea poştală. Ne-a
făcut o cafea şi ne-a propus să ne ghicească în ea. A pregătit ceştile
întorcându-le cu gura în jos pe un şerveţel. Am atins fiecare fundul ceştii cu
degetul mare, le-a sucit, le-a răsucit pe amândouă de-odată. Le-a privit
îndelung şi tăcea încruntându-se cu gura ţuguită. Într-un târziu parcă vinovată
a început să vorbească. Ce spun eu nu sunt poveşti. N-am mai văzut asemenea ceşti
niciodată. Şi moarte, şi dragoste, şi case în flăcări, case dărâmate, case la
roşu neterminate văd şi un guştere clar, şi nişte date. Ciudat ce zi e azi în
calendar?
-02
noiembrie 48.
-Şi tu
Mitică te-ai născut când?
-02
noiembrie 84, secolul trecut.
-Deci azi
e ziua ta norocoasă şi n-ai dat de băut!... Şi tot azi o noră cu A îţi va naşte
un nepot.
-Aurica,
nevasta lui Toma i s-a rupt aseară când am plecat, apa...
-Tobârlane,
nepotul ăsta al tău va scrie două romane de succes, unul mai ales despre viaţa
ta şi a Tobârlanilor tăi şi celălat, este şi ziua norocoasă a ta, Titi, căci al
doilea roman va fi despre tine şi cele patru sau cinci neveste.
-De unde
până unde?
-Păi
nepotul ăsta al lu Mitică se va însoţi cu una dintre fetele tale Titi şi anume
cea mică dacă n-o vom socoti şi pe Mariana lui Zinca.
Prima versiune
