M-am bucur de apariţia volumului de
debut, Povestiri aproape fantastice al prietenului meu Nicolae Radu ca de
propria-mi carte. Am rostit aceste cuvinte și în sala Centrului Cultural Pitești
unde s-a semnat într-o lecturǎ publicǎ actul de intrare în literaturǎ a acestui
volum special. Însǎși povestea de viaţǎ a autorului este aproape fantasticǎ și
despre ea vreau sǎ spun câteva cuvinte.
Tânǎr fiind, abia terminase liceul, purta
cu el ca pe o cartelǎ magneticǎ harul cu care îl dǎruise îngerul. Paginile
ziarelor și revistelor ageșene i se deschideau primitoare, nume importante cum cel
al lui Florin Mugur și Nicolae Velea îl ștampilaserǎ drept prozator de talent, motiv
de înfumurare pentru care noi, prietenii, îl mai luam uneori peste picior,
temperându-l. Printre elevele de liceu versurile sale circulau concurând
fotografiile fotbaliștilor. Și ce fotbaliști avea FC Argeș în deceniul de aur
al clubului! Și cu ce liceence superbe venea el la cenaclul albaștrilor, de ne
umplea de invidie! Cu fervoarea vârstei i se pǎrea cǎ i se cuvine totul și s-a
înfruptat din ofertǎ fǎrǎ sǎ aleagǎ.
Pasiunea pentru literaturǎ l-a înǎlţat
și tot ea l-a dat de pǎmânt, obligându-l sǎ traverseze mlaștina roșie a
Golgotei. (Inspiratǎ Magda Grigore în prefaţa cǎrţii plasându-l pe autor, „ …intr-o specie care înflorește
asemenea nufǎrului, își fixeazǎ mai întâi rǎdǎcinile în mâlul din adâncuri și
abia mai târziu frunzele și florile plutesc la suprafaţa apei „
Fǎceam parte dintr-un grup tineri
talentaţi, cǎrora securiștii voiau sǎ le punǎ botniţǎ la gurǎ și hǎţuri gândurilor.
Devenisem ţinta, marele pericol. Experimentul Tezelor din Mangalia a lǎsat în
noi, aleși se pare sǎ fim un exemplu pentru rǎtǎciţii de turmǎ, urme adânci
care s-au vindecat greu, iar la unii dintre noi poate nu s-au mai vindecat complet
niciodatǎ.
Cu fiecare tipǎrire de carte nouǎ,
aparţinând vrunuia dintre dușmanii de atunci ai poporului, apǎrutǎ cât de
târziu, consemnǎm recuperându-ne, fie și întârziat, eșecul acelor teze.
În cartea mea Dosarul Albaștrii,
bazatǎ pe amintiri și pe documentele gǎsite la CNSAS, Nae este unul din
personajele cele mai afectate ale grupului, folosit de securiști pentru a-și
pune în scenǎ scenariile lor „dușmǎnoase”, teribil de proaste. Dar numai
el poate reliefa cu adevǎrat trǎirile unui om înfrânt de nedreptǎţile vieţii, condamnat
sǎ se ascundǎ, sǎ înșele cumva vigilenţa organelor, gǎsind o vreme cǎldura
umanǎ doar printre personaje sordide, la marginea societǎţii. Aștept cea de-a
doua lui carte Vagabond sub cerul de beton pentru înluminǎrile de din
adâncul fiinţei. El singur le poate recrea.
O lungǎ perioadǎ drumurile ni s-au
despǎrţit, nu și sufletele.
Spuneam despre carte înainte de
tipǎrire pe blogul meu: „Din lumea întunecatǎ prin care a rǎtǎcit ani luminǎ, a
capturat pe radar fulgurǎri aproape fantastice cu care și-a însufleţit
personajele stranii. Apoi le-a împins pe o scenǎ numai a lui și le-a pus sǎ
joace”.
Se joacǎ târziu prima lui carte,
important cǎ se joacǎ!
Mǎ
repet, l-am vǎzut alergând în tinereţea sa și strigând entuziast, fabulos, dupǎ
un personaj ideal: „Corina! Unde fugi Corina?” Se pare cǎ ea nu i-a împǎrtǎșit
idealurile, Corina n-a mai vrut sǎ alerge, a obosit și s-a culcat cu
securiștii. Lovitura pare sǎ fi fost crâncenǎ.
Acum
cu vârsta, respiraţia șuieratǎ, mersul împiedicat, într-o lume bântuitǎ de tristeţi
și iubiri pierdute, personajele sale se dau jos din trenurile fantomǎ și
întreabǎ la ghișeul de informaţii, unde e sala de spectacol și unde sunt
spectatorii? Deocamdatǎ sunt spectatori puţini...
Vǎ îndemn sǎ umpleţi sala. Vǎ asigur
cǎ nu veţi regreta.
