Doamne, cum ni s-au stricat pădurile! De parcă n-ar fi fost de-ajuns toate tăierile în devălmăşie de se surpă pământul sub noi şi e gata să se dărâme acoperişul cerului fără stâlpi de susţinere. Si inima, inima stejarului, fagului sau carpenului pe unde urca seva, oare ce val de tzunami a spulberat-o de-a rămas doar scorbura unde colcăie viermii? Ce să ne facem noi oamenii lipsiţi de frăţia de veacuri a codrului, cum să ne mai construim casele şi porţile în bătătură din trunchiuri bolnave? Şi noi înşine, cine mai sântem? retraşi în ghetouri, de împădurim numai slugi ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu