În mintea mea rândurile ce se vor aşterne în continuare n-au cum să fie ale unui acatist. Nici Dumnezeu nu ne-a învrednicit cu harul iertării şi nici suferinţa nu ne-a putut curăţi îndeajuns de întinăciunea gândului, ca să fim mântuiţi. Îi dau dreptate Claudiei că mărturisirea poate să fie o terapie, dar rostirea ei trădează alchimia vieţii, cuvântul fiind doar un pom desfrunzit.
Am cerut tuturor înscrisuri, (note, păreri, opinii) contribuţii pentru dosar, “celălat dosar al albaştrilor”, să încropim o imagine de azi, fără mari pretenţi pentru că nici rândurile mele dincolo, nu s-au însăilat mai bine. N-am împărţit taberele, le las amestecate. Nu suntem mulţi în carte, constat, cu securişti cu tot, c-am încăpea uşor într-o biserică. Dar nu vreau slujbe, spovedanii şi solemnităţi, încolonaţi şi singuri, mărşăluind, mi-aş dori să ne oprim sub cerul liber, albastru, ţintuiţi într-o livadă de cireşi înfloriţi.
Caut lumina cuvântului de înviere, numai că bestialele flori de cireş mi-au străpuns toate simţurile. Ciuruite, organele au căpătat simţ olfactiv. Nu mai disting literele, s-au risipit parc-ar fi nişte jerbe de fluturi. Şi un pian dement, tocmai acum şi-a găsit să-şi dezintegreze sunetul clapelor în cerul îngerilor. Mă iertaţi de neputinţă eu voi alege să tac aici.
dupa tacere, astept cu interes volumul din hartie, sa-l mangai, sa-l descant, sa-l gust.
RăspundețiȘtergereSi eu il astept, daca editorul a zis septembrie, nu mai e mult!
RăspundețiȘtergere