NUP la Bookfest

         

            Într-un uşor anonimat a început Bookfestul. Zicea cineva, persoană-nsemnată, brand, la televizor(Liiceanu): „Ai atâtea vieţi câte cărţi ai citit.” Mă uit în juru-mi, nu prea e mare înghesuială. Înşirate pe rafuri, un milion de vieţi cu coperţile viu colorate aşteaptă blazate să fie luate în stăpânire de la capăt, pagină cu pagină, de consumatori.

          Să nu mai cârtească cineva că în România se trăieşte rău! Sau că ţara e neguvernabilă cum tot aud de ieri de la un comisar neamţ. Dacă ar fi aşa, populaţia ar da năvală să-şi schimbe viaţa. Sunt atâtea oferte şi reduceri de sezon, curat chilipir la Bookfest. Cu o pensie, intri în greva foamei o lună şi, dacă nu eşti pretenţios să-l cumperi pe Manolescu sau pe Solomon Marcus, poţi achiziţiona 100 de vieţi la 5 roni.

          Oare de ce nu se-nghesuie lumea? Şi ăştia care sunt, rătăciţii, sunt autorii de cărţi. Bieţii de ei, cum îşi numără bănuţii din teşcherea ca să-şi cumpere propria carte. Dar e viaţa lor, ce mai fac cu ea? Mă gândesc singur şi tot singur trebuie să admit că, dă rău în breaslă, dacă se află că viaţa romanţată a lui X-ulescu n-a vândut nimic. Şi oricum, dacă te întâlneşti cu un confrate faci trocul şi-i dai o carte la schimb.

          Merg printre standuri şi intru la Paralela 45. Caut şi eu ca tot omul cărţile mele. La editura lui Vlasie am vreo trei, tipărite. Două de poezie, renunţ la ele din start, nu sunt absurd, cine să mai caute-n piaţă o viaţă poetică!? Poate Dosarul albaştrii. Acolo viaţa e palpitantă ca un roman de ficţiune, cum mi-a zis mie poetul Suciu după ce a citit-o. N-o găsesc nici pe aceea. S-a dat la fund. Întreb pe cineva, se uită în catalog: „Cartea de care m-aţi întrebat n-a fost tipărită la noi.”

          Trebuie să recunosc dreptatea este de partea lui. Viaţa mea s-a tipărit mai mult la securitate.

          Continui drumul la Editura RAO, văd un afiş, Recviem pentru nebuni şi bestii, de Augustin Buzura. Îi înţeleg până la urmă şi pe bieţii oameni de ce-au rămas acasă cu viaţa lor.

          La Polirom, Daniel Cristea Enache şi Doina Ruşti vorbesc frumos, cu substanţă, voci tremurate de emoţii în microfon. Mă uit în stânga, nimeni. Stânga e la guvernare, guvernează Oltchimul, Poşta, CFR-ul, nu-i timp pentru cărţi. Mă uit în dreapta, cred că mai devreme a trecut pe-acolo Mihai Răzvan Ungureanu. Sincer, mă bucur că a reuşit în sfârşit să-i unească şi pe ăştia de pe dreapta cineva şi au plecat toţi. Şi atunci, înseamnă că Enache pe mine mă are în vedere. Poate mă întreabă de nume şi-mi face o cronică. Stau trei minute şi plec. Sunt invitat să vorbesc.

          „Lipsa vizitatorilor la târg, personal mi se pare că e un lucru bun. Le arătăm astfel cârtitorilor că ţara e guvernabilă şi toţi locuitorii ascultă cu gura căscată şi gâtul ţeapăn, ca lupul, numărând stelele şi savurând lectura după o singură carte scrisă de le guvern de premierul  Ponta, ăla cu NUP-ul.”

    Mai punem la sfârşit ghilimelele?... Întreb şi eu