Tablete în alb și negru. Ultimul canton

Timpul seamănă cu un tren.
Poate e chiar trenul care trece peste noi
noi traversele căii ferate.
Om lângă om susținem șinele
pe care lunecă locomotiva și vagoanele. 
O perioadă scurtă devenim pasageri,
însă nu poți alege liber nici trenul
și nici segmentul de drum.

Poți nimeri un tren de marfă.
Nu e de preferat bou-vagonul.
De la sindromul vacii nebune
animalele vii se transportă doar congelate.
Poate fi un tren militar cu răniți.
Se poate și un tren de mare viteză,
două-trei sute de km pe oră, ploaie, vânt –
doar zăpada și Dumnezeu poate întârzia sosirea.

Am observat că lumea nu se înghesuie
în trenurile rapide.
În vremi de criză se grăbește doar timpul.
Totdeauna pasagerii se ciondănesc
pentru locurile de la geam.
Bătaia mare e pe trenurile fantomă.
Acelea sunt trenuri de lux
unde timpul cosmic își împlinește
călătoria de plăcere, lent, de-a lungul Căii Lactee.

Am urcat în Orient-Expres.
Era plin de baroni și conți, spioni,
actrițe și balerine celebre.
Întreg personalul în uniformă
se uita la mine cu ochi mari, neliniștiți ca apele
mării izbind o stâncă ivită de niciunde în calea lor.
Am scos biletul de călătorie și legitimația de poet.
Era un fals nu sunt membru al uniunii scriitorilor.

M-am așezat la o masă în restaurantul select.
Un chelner îmbrăcat într-un alb impecabil
s-a apropiat de mine și am comandat
prânzul de duminică pentru trei...
La primul canton aşteptau părinții mei.