Tot despre brigazi artistice

 Doar miscarea e artistica, poza nu!

Nota:

Mulţi şefi am avut în viaţa mea, mai buni mai răi, nu mă refer doar la cei direcţi, dar unul singur m-a considerat şi m-a tratat ca pe un prieten. M-a întrebat ce salariu am, i-am spus şi s-a încruntat. După vreo săptămână am fost chemat la serviciul personal să semnez o hârtie. Mi se acordaseră în plus cinci trepte de salarizare. M-am dus la BB normatorul să-i fac întrebare, să nu fie ceva ilegal, să dau banii înapoi. BB mi-a răspuns textual: „Un director e uns de Dumnezeu, când dă după nevoi, e cam comunist, dar fi sigur că o face legal. Nu ţi-i mai ia înapoi”.

Ieri prietenul meu domnul Păun Oliviu printre rânduri m-a certat. Vezi că l-ai uitat pe Ion Ilinca… tată de brigăzi. Azi mă conformez şi dau timpu-napoi.

                                            *

Pe Ion Ilinca, acel uriaş din stirpea rară a piticilor atomici, am avut ocazia să-l văd băgat în şpan cu toată fiinţa lui şi finisând înflorituri direct pe piele cu cuţitul de la strung pe tatuajul celor care trebuiau să se prezinte pe scenă. În exerciţiul funcţiunii aşadar, adică la repetiţiile brigăzii artistice a uzinei, când pregătea cu migală, adevărate spectacole de gală. Un arc întins viu, care…

Acum se afla cu un diapazon în mână în mijlocul instrumentiştilor, ţipând la ei că au uitat să-şi lase acasă urechea de la nuntă şi nu şi-au pus-o pe-aia de la cafe-concert!…

Acum era în mijlocul fetelor, explicându-le un pas de dans, fixând privirea pe Marilena Baratză, dându-i o palmă peste fund şi mângâind-o cu vorba:

„Mişcă-ţi şoldurile Marileno, mişcări lente să simt curentul în cataforeză! Parca-i fii Sfânta Barbara la Dioceză!…(altădata nimerea Sfânta Tereză).”

Acum urca pe scăunel ca mieluşelul lângă Zabet (mare artist!), şoptindu-i încet şi trist(Zabet era înalt) Georgică, nu mai eşti o răţuşcă cu mărgică în tramvai, stai drept în rolul celălalt, principal!... Ţi-am schimbat dilul! Vreau anvergură de director general, muşcă! Să-ţi iasă pe gură crocodilul din cuşcă!

Directorul Mihai, spaima junglei, îşi făcuse o cuşcă de fier pe care o muta din loc în loc prin toate secţiile, o zi-două, ploaie, vânt, foc. Dacă dădeai cu ochii de ea şi n-aveai treabă pe-acolo, îţi puteai spune că n-ai avut noroc şi-ţi căutai slujbă nouă!

Când întâmplător pe vreo scenă de festival evolua şi brigada mică, după brigada mare a uzinei (ei totdeauna erau programaţi cu „monştrii sacrii!”), nea Ilinca rămânea să ne vadă şi pe noi, „brigada mică a Cutiei de viteze”, de alt calibru, altă categorie, doar de bune intenţii. Îmi făcea semn, eu eram fiert, n-aveam pretenţii, dar îmi doream!...

„Cum s-a văzut din sală?”

„Ca la concert! Dar grijă mare că strugurii sunt acrii la desert! Textul tău e prea curajos. La gală, vezi că vin şi organele şi poţi încurca borcanele. Scoate fetele-n faţă şi lasă textul mai jos!”

Nu ştia că eu borcanele le încurcasem deja. Am povestit în Dosarul albaştrii. Totdeauna m-am mirat, Calul colectivului mai ales, era plin de diversiuni, n-am înţeles „cauza motivului”, sau „motivul cauzei” pentru care nu am fost cenzurat!

M-am păcălit, am crezut ca devenisem om liber, curat! Pe atunci testam câtă libertate aveam. Mă aflam înscris pe o listă fără drept de publicare în revistele literare. Dădusem de-o parte întâmplările cu securitatea din 71 şi făceam demersuri pentru a-mi face dosar la Stefan Gheorghiu, aveau secţie de ziaristică. Intenţionam prin învăluire să mă apropi de literatură. Credeam că se poate.

Nu s-a putut, mi-a fost respins dosarul.

În anul 1989 Ion Ilinca iese la pensie şi sunt chemat de Ţolescu să preiau eu brigada uzinei. M-am întâlnit cu nea Ilinca la pavilion, trecuse să-şi ia la revedere. Mi-a urat succes cu jumătate de gură. Personal cred ca venise să testeze un contract de colaborare cu uzina şi a dat de mine, se hotărâse altceva.

Am pornit la treabă. Zabet, lucra în cutia de viteze, mi-a promis că mă ajută, dar mai întâi am dorit să fac textul. Tot o poveste, Capra cu trei iezi. Mi se părea că e cel mai bun text al meu. Cred că era! L-am pierdut. La Casa de cultură de la Mioveni am început repetiţiile. Reunisem forţele celor două brigăzi. Unii au renunţat după plecarea lui nea Ilinca. Adriana Drugulescu era liantul, mă simţeam stingher. Ştiam că Badiu făcuse el demersuri să preia brigada. Avea un grup de umor, fără discuţie un grup valoros. Mai era şi Petrică, i-am uitat celălalt nume, dacă îl ştie cineva să mi-l spună.

Dar într-o zi, primesc telefon să vin urgent la Comitetul de partid. Nu mai ştiu cine era secretar atunci, au trecut mulţi pe-acolo. Poate Ilie, cred că Ilie. Şi Ţolescu era pe picior de plecare. Mi s-a propus să plec un an la şcoala de partid de la Craiova. Nu era ce doream. Eu ziaristica, nu activismul vroiam. Dar au adus argumente.

„Uite, domnul Ţolescu se mută de la noi, urcă în ierarhie, se mută şi cu casa, îţi păstrăm ţie pentru când vii apartamentul său. Patru camere…” Deja se născuseră fetele mele. Faţă de cuşca unde stăteam eu…am muşcat ca plevuşca.

Petrică bântuia pe-acolo.

„Lasă-i textul tău lui Petrică!”. L-am lăsat.

N-am aflat dacă iezii mei şi capra au trecut rampa scenei vreodată. Pe burtă, în picioare?…

Toamna a fost scurtă, înnorată, iar în decembrie s-a stins lampa.

La câtva timp, nu mult, am auzit că nea Ilinca a făcut o brigadă cu îngerii. Firesc mi-am zis, doar Raiul nu poate fi Valea Plângerii!