Ştim cu toţii ce era Agora la greci în
antichitate. „În Piaţa publică venea regele purtând sceptrul şi în faţa
poporului îşi făcea cunoscute hotărârile pe care le luase împreună cu nobilii.
Poporul aclama cu ovaţii, sau dacă nu era de acord se exprima prin tăcere. Acea
adunare publică se ţinea de trei ori pe lună dimineaţa. Toţi cetăţenii erau
datori să fie prezenţi la întrunire. Cine venea târziu pierdea dreptul la
indemnizaţie. Fiecare cetăţean avea posibilitatea să vorbească. Oratorul îşi
punea pe frunte o coroniţă de mirt sau de măslin. Votarea se făcea prin
ridicare de mâini. Exista şi o excepţie când numele celui ostracizat era scris
pe un ciob, pentru că nu respectase legile politice şi, ca pedeapsă, se arunca
în el cu roşii.”(Nu, nu e Matei 6:7-8... E Wikipedia, enciclopedia liberă)
Au evoluat oare de-atunci lucrurile? Ce este
Uniunea Scriitorilor de azi în secolul XXI al pandemiei noastre?
Am citit acum o postare a confratelui Firiţă
Carp, se pare ostracizat şi neprimit ca atare în Uniunea Scriitorilor.
M-am împărtăşit şi eu din aceeaşi linguriţă cu
prietenul meu, gustând ceva mai înainte decât el, din amarul nedreptăţii. Am
recurs la depunerea unui dosar de primire în uniune, o singură dată în Filiala
Piteşti, unde se pare că nici măcar nu a fost răsfoit, cu atât mai puţin să fie
trimis spre aprobare la Bucureşti. Aveam atunci publicate patru cărţi de poezie
şi patru de proză şi mi s-a spus să mă hotărăsc ce sunt, poet sau prozator.
Nici acum nu m-am hotărât! Între timp numărul cărţilor s-a dublat, dar a rămas
tot egal. Opt de proză, opt de poezie).
Harul de a fi scriitor nu vine din
împărtăşania care o primeşti sau nu, din mâna unui prelat(lat. Praelatus; în
traducerea mea, prea lat în umeri şi preaplin de sine). Harul nu se certifică de
oricine; nici de cei din comisia de validare şi nici de critici, cu toate că
aceştia din urmă, dacă sunt cinstiţi pot avea o contribuţie (Cinstiţi cu literă
mare, nu cinstiţi cu licoare!).
Nu-l poţi dobândi, harul, nici pe prietenii! Harul
e dat de Dumnezeu şi certificat doar de cititori(Numai în cazul acesta
cititorii sunt mai presus decât Dumnezeu!).
Cu atât mai puţin mi se pare corect să întinzi
mâna ca un milog şi să cerşeşti, sau să plăteşti ca să-ţi primeşti stipendia!
Din păcate, marea problemă este cum ajung
scriitorii la cititori, când în marea lor majoritate sunt săraci şi nu au banii
necesari să-şi finanţeze apariţia, pe speţele proprii a cărţilor, nemaivorbind
de reţeaua de impresariat distribuire şi vânzare.
Nu-l plâng pe Don Firiţă, prietenul meu, că nu
a primit legitimaţie. El are editură, tirajul asigurat pentru cărţile sale,
notorietate, umor, har de la Dumnezeu, înţelepciune şi în primul rând multă
dreptate când spune: „E ceva putred la Uniune!”
În oricare părţi din această lume şi dincolo
de hărţi, orice agora literară, ar fi fost mândră să-l aibă pe Firiţă Carp la
ea în călimară.
N.A. Mai spun doar atât, prietenilor literaţi,
n-am apucat să spun tot. Ieşiţi din casă, la vot pe 6 decembrie, cât mai mulţi!
Unii se vor strânge de gât… Nu lăsaţi votul altora, ar fi o eroare stilistică, şi,
votaţi-l la Senat pe Adrian Alui Gheorghe. Poate împacă el comunitatea
artistică şi o gândeşte altfel!
