Dosar 2022

    Anul 2022 l-am citit în modul meu personal şi îl văd acum la sfârşit ca pe-un ţânţar ameţit care bâzâie încă, strivit de ger şi prins între două cărţi, ca între coperţile propriului mister.

    Tobârlanii-romanul, coperta unu a dosarului, îmbrăcată în rochia de culoare verde primită în dar de la prietenul Florin Dochia, speram să fie în planul editurii Hoffman, o carte vie, care vine din anii din urmă contra naturii, reloaded, reinventat(e), căci coada Guşterelui crescută până la cer(ţi se par ţie!) te dă pe spate ca orice Tobârlan de caracter.

    În rest, ici-colo risipite prin reviste câte-o poezie şi alte pagini triste de proze cu poze din ce în ce mai îmbătrânite. Ar mai fi şi un premiu trei(unu şi doi nu s-au acordat) cu o diplomă, ce merită să fie amintită. N-au avut cui s-o dea la Concursul Naţional de Proză Ioan Slavici de la Tribuna. O tuberoză rătăcită printre scaieţi în panoplia mea.

    Şi răsfoind dosarul întreg, am ajuns REPEDE la coperta patru. Nu neg, Casa Roşie e o carte de care mi-am legat speranţele de viitor. Am lăsat-o de roşu, tot la Hoffman, cu gând să-i mai ridic un etaj mai târziu! Titi ca personaj de roman fiind, ce să zic, cu adevărat fabulos. Tot Dochia i-a vopsit frumos rochia în cărămiziu. Rochia nu era a lui Titi, probabil să fi fost a Victoriei...

    Acum mă aflu în foaier la un teatru. Aştept un popă, un critic şi un psihiatru să-mi împărtăşească părerea dumnealor. Îmi sunt prieteni. Le-am trimis de o lună dosarul cu cărţile acasă prin Fan curier, să-l citească şi să-mi împărtăşească părerea dumnealor despre un an de criză.

    Primul apare în hol marele critic. Este primit cu aplauze, înconjurat de poetese ca de un stol de privighetori. Nu ştiu dacă mai scapă viu din strânsori!

    — Prietene, n-am timp de romanele tele nici dacă mă plăteşti! Dă-mi o carte cu poezele şi scriu!... Că poezia nu trebuie s-o citeşti!...

    Hopa că apare şi popa în sutana lui, preafericitul, pe uşa din dos.

    — Fiule le-am slujit în biserică şi m-am rugat lui Hristos să le fie iertate păcatele, în nemurire... A scos cărţile de sub haină şi mi le-a întins.

    — Şi la citire cum ţi s-au părut?

   — Fiule nu le am cu cititul!... Începutul şi Sfârşitul am preferat dinadins să rămână o taină.

    Ultimul a ajuns psihiatru’. A intrat în teatru hotărât să ia el caimacul, precum caimacamii. Simţeam că îi rămâneau de emoţie vorbele-n gât. Şoptea cuvintele senzual şi discret, privind atent împrejur.

    — Prietene Murakami, când vii la mine la cabinet, vorbim despre Dosarul Albaştrii...

    — Şi ţânţarul?

    — Ţânţarul mai bâzâie mâine un tur şi dispare...

Colindătorii

Bulgăre de taină,

lacrimă de stea...

 

Haină

de lumină

a îmbrăcat

casa mea...

 

Halou

de culori

stralucind

în cristale de ger...

 

Îi văd venind

pe colindători

leru-i ler,

leru-i ler...

 

Intraţi

şi vă bucuraţi!
Vinul e bun

în pocale...

 

Fierb sarmale

de zor în ceaun,

cozonaci încercaţi

cu un pai,

 

rumeniţi în cuptore

stau aliniaţi

ca soldaţii

la defilare...

 

Poftiţi

de colindaţi

c-aşa-i în ajun

de Crăciun!

Guştere de şantier

 

 

Când scrii un roman şi ca scriitor îţi place ceea ce faci, aşezat la biroul tău, cu laptopul în faţă, frazele curgând de la sine, e ca şi cum ţi-ar fi intrat cineva atunci în minte şi îţi dictează ce urmează să se întâmple în carte. O spun din propria experienţă, aşa am simţit scriind Guşterele sau Tobârlanii de mai târziu, din a doua ediţie. De multe ori, la cele mai inspirate pagini, părăsind textul principal, nu mă mai puteam ţine de dictare şi deschideam un word nou. Spicuiam oarecum în sinteză, precipitându-mă, sărind cuvinte, folosind mai mult verbele şi urmărind să nu pierd ideile şi sfaturile pe care le primeam de undeva din afară, din mine. Câteodată îmi plăcea cum curgea fraza integrală şi încercam să păstrez toate cuvintele aşa cum îmi fuseseră şoptite, prescurtându-le şi sperând că le voi putea reconstitui la rescriere.

Rescriea nu era uşoară. În prima versiune rostul era să descifrez textul acela fragmentat, să completez literele care lipseau, ca la rebus, şi să-i dau o anumită coerenţă cât timp rămâneau oarecum proaspete în memorie. Abia în pasul următor alegeam dacă acel text va fi păstrat unitar, cum mi se livrase, sau plasam fragmente din el şi le dezvoltam în diferite locuri din textul principal.

Iată AICI unul din wordurile scrise la prima mână, pe care l-am deschis azi din întâmplare într-unul din dosarele secundare cu idei şi sfaturi primite când eram într-o asemenea transă(Unii ar spune, că erau primite de la Dumnezeu!...).

 

..... De la un anumit moment va trebui să te cerţi, să mă cert cu personajele. Cu Nicolae mai ales, unchi-meu, pentru că am dorit să fac din el personajul principal, eroul legionar care după ce şi-a împuşcat nevasta, suspectat de impotenţă, ajunge şef de cuib..... (Trebuie stabilit subtil, cât dramatism şi câtă laşitate să păstrez în roman, scena petrecându-se când soţia se afla în pat cu amantul, descrierea să nu fie cu lux de amănunte).... N-a avut nimic cu acesta! L-a lăsat să sară în grădină pe fereastră, rămăsese proptit în uşă cu pistolul în mână şi când a tras spre ea focul de pistol, ţintind locul unde el îşi arătase neputinţa, laş, a întors privirea coborând şi ţeava pistolului. Glonţul i-a scăpat atingând totuşi femeii gamba şi i-a sfârtecat-o..... A plâns împreună cu ea când a bandajat-o cu feşe rupte dintr-o cămaşă de-a lui scoasă din şifonier.

.....Vrând să-i descopăr fibra lui Nicolae, ca personaj, i-am căutat în arhive faptele de „vitejie” şi a trebuit să constat că nu există..... S-a pitit probabil în puşcărie ca să scape de propriul său trecut şi apoi ieşind nu a avut curajul să se întoarcă acasă în Merişani(nu mai avea casă se însurase în casa primei soţii).

.....L-a primit Smochina, cea de-a doua nevastă cu care s-a căsătorit mai târziu, undeva spre Târgovişte. O femeie uscată, cu viaţa arsă în urma ei, nu mai avea nevoi fizice, probabil se săturase de bărbaţi, apropiindu-se de Dumnezeu, dar i se urâse sa fie singură. Oricum îi trecuse timpul....

Când vânătoarea legionară s-a potolit, Niculae a venit, după mulţi ani, la Merişani cu Smochina să-şi aşeze rostul între neamuri.... Şi-a ridicat casa într-o vară pe pământul tatei ce urcase la cer devreme, rănit pe front. Împlinisem opt ani când am primit din spital cartea poştală în care îmi cerea să am grijă de mama.... Nu ajunsese nici măcar la înmormântarea tatălui meu. De fapt până am terminat liceului nu-l văzusem pe unchiul Nicolae, niciodată....  

.... S-a mâniat auzind că voi scrie o carte despre neamuri. De unde să ştii tu adevărul, când nu te născusei!?.....Îl instiga pe Burtilă, vără-miu promiţându-i lui casa ridicată pe pământul tatei. Mai înainte mă făcuse să înţeleg că îmi va rămâne mie.   

..... Nu eşti un Tobârlan adevărat Burtilă dacă il laşi pe Toma să scrie cartea asta! Ba eu sunt! Bastardul de Cornel nu e şi i-ai promis şi lui casa!.... Îi umpluse capul că eu scriu o carte în care povestesc lucruri ce n-ar trebui spuse niciodată..... (accentuează secvenţa de când eraţi copii cu Maria, soră-sa şi guşterele, când cu violul!) .....Burtilă sau unchi-tu Nicu, mai repede unchi-tu, ameninţă că-ţi va sparge capul, arătând lumii legăturile greşite din el...

..... Intervine si Tata-mare, Tobâran ăl bătrân, întotdeauna trebuie să intervină şi El... Se mută  cu coverga din luncă, cu luncă cu tot şi Argeşul înconjurând-o cu două braţe ca pe-o insulă, în rai.  

..... Aranjase cu Dumnezeu să nu se bage peste el, acolo îşi va aduce toate neamurile..... Avea o teorie că lucrurile făcute lent, aşezat, ca într-o castă, aduc fericirea în familie. A încercat s-o aducă şi pe Dumitra, iubita din tinereţe, dar Dumnezeu a ascultat rugăciunile Linei şi nu i-a permis să încalce regulile..... Eu nu l-am crezut şi am căutat-o degeaba pe Dumitra printre tufele de leandru.

.... Suntem cu toţi acolo. Lucrurile se pot complica.... Începem să ne privim cu alţi ochi..... Se pot întâmpla si nişte legături ciudate...

Sănioara

 

Haide, mână sănioară

de Crăciun vrem la bunici!

Nu se poate surioară,

nu a nins deloc aici.

Nu-i bai, presărăm făina

de la moară pe tălpici.

Timpul macină lumina...

Şi din stele luăm sclipici...

LA MULŢI ANI!!

La ceasul bilanţului

 

Scriam în bilanţul de anul trecut.

La CEASUL bilanţului, -  într-un an care a avut mai multe nopţi decât zile, şi doamna cu coasa, o marionetă grasă, şi-a pus masca şi casca de motociclist, şi s-a proclamat regina danţului pe planetă, -  cea mai mare realizare dintre toate în plan personal, mi se pare că ar fi fost faptul că n-am ajuns la spital sau în rai, şi în plus am dat la spate, fix pe cântar, ditamai un deca jumate de kile dintr-un chintal şi ceva, cât pusesem la adăpost.

Şi să nu uit, am mai pus pe hărţi în răstimp, nişte cărţi. După Al cincilea anotimp la editura Detectiv literar - poezie, a urmat o antologie, Crucea de piatră, la Art Creativ, premiată de editură pentru Cel mai frumos volum de versuri. Iar ca proză, - într-o nouă ediţie reluată / reinventată,- Guşterele, romanul meu cel mai viu dintre toate romanele. Dac-aş sta să explic, am avut motiv să-l rescriu, pentru că-i crescuseră organele; ficatul, inima, coada şi creierul mic, şi în plus, propria lui ambiţie, ce să zic!

L-am dus  la HOFFMAN  şi şi-a dat doctoratul. Şi cum trecuseră anii, l-am rebotezat Tobârlanii. Cartea încă se mai găseşte în librăriile online, v-o recomand!

Pentru anul în curs pe ducă(Ce soartă caducă!), nu se mai poate să mă laud cu cântarul, i-am dat bloc!... Toate kilogramele s-au pus la loc şi nu mai pot face recurs!

Despre cărţile noi, 2022, vreau să clarific nu am fost la fel de prolific. Am lucrat la o singură CASĂ de parcă aş fi zidit un castel. O începusem ceva mai demult. Un capitol din Casa Roşie, Reportofonul, chiar a luat premiu la Concursul Naţional de Proză Ioan Slavici, secţiunea roman, al revistei Tribuna(2021). Casa Roşie a apărut tot la Eitura Hoffman şi a rămas de roşu, pentru că principalul personaj, Titi, un personaj fabulos ar mai merita cu siguranţă un etaj...  Rămâne o promisiune şi va trebui să intru în acţiune din nou curajos în arhivele militare.

Proiecte în anul ce vine, e mai bine să nu-mi fac planul fără rost. Cât mai puţine zile de post în lume! Să-i luăm hărţile lui Putin ca să fie pace! Să fim sănătoşi, să râdem şi să facem glume! Vin ele şi cărţile din senin. Dumnezeu nu tace!

Poeţii cetăţii şi minorităţile

Despre minorităţi, cu un pic de istorie, cu ceva poveşti şi o diversitate de obiceiuri păstrate, şi împărtăşite, mai mult s-au mai puţin, dar cu siguranţă îmbogăţind tradiţiile milenare ale locurilor în care s-au aşezat.

Despre cum au fost alungaţi din casele lor, din ţările lor de origine, de acelaş duşman - setea de lăcomie, de mărire şi de sânge a altui neam, de cele mai multe ori acelaşi agresor. Şi, după ce şi-au vărsat lacrimile în inima primitoare şi deschisă a românilor, au purces împreună ca fraţi, să-şi împartă necazurile, munca şi rar bucuriile, când au fost.

Nu le-a fost de loc uşor să înveţe să locuiască în limba română, dar au făcut-o din respect şi necesitate. O limbă frumoasă dar grea, legată de culmile Carpaţilor cu zale de aur şi argint, strălucind nevăzute, ascunse în apele Prutului, Siretului, Tisei, Crişurilor, Jiului, Oltului, Argeşului şi mai departe în Dunăre spre Marea cea Mare.

S-a vorbit despre armeni, evrei, turci, tătari, polonezi, lipoveni, nemţi, maghiari, romi, ucraineni.

Nu le-a fost de loc uşor să se despartă de pământul lor, n-aveau cum să-l ia cu ei, în schimb au putut lua cu ei poezia şi cântecul, cultura în general, meşteşugurile şi multe altele.

Despre scriitori şi cărţi s-a vorbit ieri la Muzeul Naţional al Ţăranului, într-un cadru modest dar civilizat, scânteind de spirit şi căldură umană, unde nu aveau ce căuta televiziunile pentru că nu era nimic scandalos.

S-a vorbit despre insula Ada Kaleh, dispărută în ape, dar vie încă precum o poveste ce dăinuieşte. S-a vorbit despre ţinutul paşnic al Dobrogei, raiul unde convieţuiesc de milenii toate naţiile pământului

Într-un final, Poeţii cetăţii au găsit loc şi poeziei. O poezie aşezată, cum i-am mai zis şi altădată într-un concept inventat de mine, musai să inventez şi eu ceva, poezie de mijloc(de mijlocul zilei, cu plăcerea de a te afla la masă printre poeţi oneşti, fără festivism opulent, fără ca geniul să bântuie decisiv în neorânduiala momentului, cu versurile lui rebele şi înţesate de orgolii. Nimic peiorativ în ce am spus, aş zice, dimpotrivă!

Au participat:

Daniela Albu. Issabela Cotelin, Ramona Müller, Ecaterina Petrescu Botoncea, Dan Ioan Marta, Cristina Cretu, Cris Mariana, Marius Costache, Natasa Peteu, Taner Murat, Indira Spataru, Marola Victor, Danuta Roman, Ion Toma Ionescu, Ioana Petre Tugui, Dumitru Paleacu.

A fost frumos. Mulţumiri Lilianei Popa cea care îşi asumă organizarea unor întruniri de excepţie şi celor veniţi de la Iaşi sau Constanţa, Ploieştiul fiind la doi paşi, dar ce ne-am face fără mărturia celui care a făcut fotografiile?

La mulţi ani Ioni!

 

În viaţă ca-n viaţă!  N-au fost numai zile prospere cu parfum de mosc şi noroc la canastă, în aproape 50 de ani de convieţuire. Recunosc, e mai ales meritul lui Ioni, nu-i place să recunoască, dar a făcut-o cu plăcere şi multă iubire, precum campionii, şi-i o mare taină cum din cireşe amare, a ştiut să ne facă cea mai faină dulceaţă… de pere.

La mulţi ani nevastă de aniversarea ta! Şi să ne vedem nepoţii aşezaţi la casele lor, cu cireşii lor în grădină! Să recunoaştem o ştim cu toţii, n-o spun eu în premieră. Nu se mai poartă cireşi în garsonieră!

Cartea de identitate

 

M-au chemat şi pe mine la poliţie să-mi schimbe cartea de identitate şi să mi-o dea pe cea biometrică, nouă, cu cip  şi amprente digitale. Am fost oarecum fericit, văzusem pe facebook într-o fotografie, cipul/ chipul prietenului Adrian Alui Gheorghe, refuzat în prima fază de organe, pentru că nu avea cravată.

Arăta bine Adrian, întinerise! Probabil ţi se schimbă şi viaţa odată ce ţi se iau şi amprentele digitale şi ţi se schimbă buletinul. Da cărţile, alea care le-ai scris, ţi se iau şi ele? Va trebui să-l întreb, cu ce s-a dus în geanta lui aia mare de piele, cu poezie sau cu proză?...

Nu l-am mai întrebat! Cum adică Ionescule tu nu ştii nici acum identitar, dacă eşti prozator sau poet, că scriitor precis nu eşti… că de la Uniune nu ţi-a cerut nimeni nicio poză. Dai satisfacţie duşmanilor? Hotărăşte-te independent!

M-am gândit. O carte identitară poate fi Guşterele în versiunea Tobârlanii(cât se mai găseşte în librăriile online), Dosarul Albaştrii, Casa Roşie… Nu! O casă la roşu nu e terminată, e timp să mai pui un etaj!... Mai bine las gaj Crucea de piatră la poliţie şi mă duc după ea, mai târziu…

Răspuns la comentariile de pe facebook ale unor prieteni

 

Ai dreptate prietene Firiţă Carp, şi tu prietene Marian Nencescu, şi tu prietene Adrian Alui Gheorghe, care nu aici, în altă parte m-ai certat adesea sfătuindu-mă să-mi cultiv relaţiile, să învăţ cum să înmoi inimile critice ale lobbyiştilor agreaţi, să fiu mai ofensiv, căci doar cu cinste şi spirit mioritic pacifist, nu-ţi poţi depăşi în vremea lupilor, condiţia de cel mai trist miel rebel dintre candidaţi, doar pentru că ţi-ai făcut toate temele şi ţi-ai scris cărţile.

Nu intri atât de uşor în Schengenul tău de scritor. Ar trebui să gândeşti, cărţile sunt degeaba dacă nu sunt citite, şi, ar trebui să fii dispus să plăteşti ca să fii, iubite  autor!… Aşa stă treaba se pare. Nimic şi nimeni nu-ţi devine de la sine inamic dacă ştii să faci compromisuri. Cu diplomaţie se rezolvă în draci problemele în democraţie.

Singur/singură, Schengenul meu personal din umbră, sau ca ţară, Schengenul european,  nu pică din cer,- că nu e pară mălăiaţă, ce şade în pom şi se răsfaţă la soare, gata să pice. Însă rar se întâmplă să cadă natural, doar dacă te uiţi intens jinduind la ea! Tot trebuie să scuturi oleacă de cracă, tu sau cancelaria austriacă, nu-I aşa?.

Şi acu-i acu, să-ţi vând un pont ca să nu rămâi iar repetent. Te poate lovi la tâmplă în cădere fructul mălăieţ. Orişicât, nu-i o plăcere, dar să fii atent să nu fie drobul de sare mascat al cancelarului, să-ţi spargă borcanul cu miere.

De-aia zic Ionescule şi te întreb în nume personal direct, ai înţeles ceva din tevatura asta cu Scenghenul şi literatura din aval de subiect?...

Ai fost la Gaudeamus la târg, să socializezi cu prietenii tăi ce ţi-au rămas şi cu lobyştii răi din Parnas? Era un bun prilej să-ţi etalezi parfumul de culoare bej…şi să-l blamezi pe cancelar. Tocmai ce perele au dat în pârg.

Nu m-am dus! Am fost Zen de joi, pe alte fronturi. Am stat la coadă la Reiffeizen să-mi iau petrolul înapoi din conturi…

Cel mai mare haijin

                                                                                                                                                               

Cel mai mare haijin
nu e Basho,
e însăşi moartea.

Ea împarte silabe
în stihurile celor
trei cunoaşteri.

Botezul, nunta
şi înainte de
ceremonia umbrei,

maştera, procură
de la tarabe, dintr-un
bazar ambulant,

tone de dezastre,
cutremure şi
drone Bayraktar...

Iar noi, bieţi poeţi,
ardem lemn sfânt
înălţând incantaţii.

Cel mai mare haijin
nu e Basho,
e însăşi moartea.

De la JAI, la JOI până mai apoi…

(pamflet)

Se pare că am fost bolnav. M-am crezut cetăţean european. Am estimat sincer că mi se vor respecta la o adică toate drepturile, conform regulilor statuate în Europa pentru cetăţenii ei. E drept că eu fiind mai sărac, n-am putut beneficia de ele, dar nu o pot acuza pe coana Europă de sărăcia mea. M-am gândit că e o vină personală că nu sunt bogat, şi, chiar dacă nu sunt mândru de sărăcia mea, am libertatea să fiu mulţumit totuşi că nu am înşelat pe nimeni şi mai ales că n-am furat de la nimeni. Am crezut că adevărul învinge minciuna şi valoarea va izbuti să iasă întotdeauna la suprafaţă şi multe altele, nu mai insist aupra lor. Poate în altă viaţă. În plan personal ai mai putea acepta umilnţa,

Dar o ţară e totuşii o ţară după ştiinţa mea!

Reuniunea Consiliului JOI, pentru primirea în Schengen a Croaţiei şi Bulgariei şi României la pachet, mi-a spulberat concret toate iluziile. I-am spus Reuniunea Consiliului JOI, nu din greşeală şi nici  pentru că a avut loc într-o zi de joi, 8 decebrie, cea mai urâtă zi de joi  din istoria naţională recentă.

România ca ţară îşi luase toate aprobările şi măsurile de prevedere ca să intre în Schengen, şi, într-o ţinută decentă, s-a prezetat la Bruxelles onorată să stea la masa  în odaia bună, împreună cu celelalte ţări partenere (după ce îşi făcuse veacul pe hol band bere cu slugile)

Bietul Bode îşi prgătise şi spiciul. Emotiv, nu era expert în oratorie, cu frică să nu sară pe cineva când ar fi venit vremea să le mulţumească, s-a gândit că nu strică să-şi scrie textul şi pe hârtie. A încercat el să meargă la sacrificiu, să-l înveţe pe dinafară, da nu i-a ieşit.

Fericirea a ţinut cum spune şi titlul acestui pamphlet de joi până mai apoi(!)… când s-a dat votul final.

A venit un austriac de la grajduri, sărac cu duhul, un Rasputin ce a stricat totul, dar mai ales biosfera din tot văzduhul, căci a adus cu sine, un miros de balegă de cal. Degeaba se spălase omul pe mâini cu apă!

Tocmai ce primise o iapă de la Putin, o trecuseră refugiaţii prin Turcia, Bulgaria şi ajunşi în Balcanii de vest, au dat un ocol prin Românica să vadă dacă nu cumva au plecat pe şest americanii de la Cincu. Şi trecând prin vama Nădlag l-au salutat şi pe Orban din prag, că aşa era trecut în protocol. Bietul animal după atâta drum s-a băligat pe cancelar!

Şi Nehammer-ul supărat s-a răzbunat

L-am întrebat pe cancelarul Nehammer de ce la JOI nu i-a plăcut de noi, ca Românica să-nţeleagă.

“Parfumul vostru mirosea a zer!”

Nu a petrol şi gaz din Marea Neagră?

Galaxia Gaudeamus

 

Nu mor copacii când mor
doborâţi de secure!
Dezlegaţi
de pădure
drumul lor firesc
poate fi începutul
unei lungi
călătorii.

N-au nevoie de
hărţi costiere,
infrastructurile rutiere
ale frunzelor
amăgesc în zadar,
iar azimutul
fixat în memorie,
cerc în cerc,
transcende stelar.

În materia cenuşie
a unui talamus universal,

atinse de glorie,
cărţile tipărite
nu se mai şterg,
au drum lor stabilit
din Galaxia Gutemberg
în Galaxia Gudeamus.

Ia planeta neamule!
Planeta verde
nu de papagal!...
Încearcă-ţi norocul
şi nu te pierde în focul Bengal!

Ăsta e jocul cu copaci stelari,
mai mici, mai mari,
drafturi de jar
aliniate pe rafturi
intr-un hangar spaţial

Nu cad copacii, când cad...
Doar unii, nebunii,
au forţa să se avânte
în orb, precum fluturii
când văd torţa…

Puţini dăruiţi, prind rădăcini
în mai multe vieti,
arzând în picioare
şi traversând
Marele Canion
ca o luminare
stinsă..