Larma se rostogolea de la şcoală în trei direcţii pe uliţele satului: Valea Boierească, Valea Ţigăncii şi Valea Pribei. Fiecare vale cu povestea ei. Am copilarit şi o cunoscc bine pe cea din urmă. Cea mai săracă desigur era Valea Ţigăncii.
Pe Priba, de o parte şi de alta a drumului, gospodarii îşi rânduiseră casele după rang, la intrare cei mai înstăriţi, case cu acoperişuri de ţiglă roşie şi curţi pline de animale şi orătănii, iar în fundul văii aşeazate-ntr-o rână colibele celor săraci, înconjurate de garduri de nuiele în a căror curţi urcate pe coastă, doar câinii, câte doi trei de-odată, lătrau alergând vre-o găină rătăcită.
Pânăntr-a patra, noi copii eram egali. Cu ghiozdane noi, cărţi şi caiete îmbrăcate în coală albastră şi uniforme la fel. Doar încălţările făceau diferenţa. Şi mai era un semn, cei de pe vale alergau înaintea noastră când ne-ntorceam de la şcoală, îşi aveau fiecare beţele lor ascunse, le luau în posesie şi cu ele în mâini, întărâtau câinii printre ulucile gardului. Zbârrr! şi câinii înebuniţi erau în stare să muşte lemnul.
Mi s-au derulat în minte după cincizeci de ani secvenţele respective, şi-acum a mirare ne-nţelegând pe de-a-ntregul de unde se isca satisfacţia pe feţele înbujorate ale ţâncilor cu beţele.
Azi e 1 Decembrie, ziua naţională. La defilare se dă onorul Primului Ministru şi nu lui Geoană. Zbârrr, printre ulucile gardului din nou se repetă secvenţa, şi latră câinii…
Sunt mândru de Romania
