Nimic mai potrivit de Ziua Pământului decât o ieşire cu maşina pe
autostradă şi ulterior să-ţi alegi direcţia către care simţi nevoia să te
deplasezi spre un cadru natural. Dacă se poate, cum l-a lăsat Dumnezeu. Înainte
ca omul să-şi însemneze scrijelind cu tăişul briceagului trecătorul său chip în
scoarţa unui copac, să deseneze o inimă şi să scrie I love you pe peretele
vreunei peşteri sau aiurea pe tăbliţele de la Tărtăria (cu tăbliţele astea am
eu un fix!) să lase cercetătorilor semne nedescifrate.
Vorbesc de o ţară cum e
Olanda, a cărei reţea rutieră pare ţesută după calculele şi proiectele unui om-păianjen
pus în scaun la ministerul transporturilor să gândească probabilitatea
teoretică a tuturor posibilităţilor de transport şi turism ale comunităţii.
Nu mă pot abţine, gândindu-mă
la bietul Relu Fenechiu al nostru. Dacă şi el ar fi dispus de o reţea precum
olandoii( nu eu i-am numit aşa ci o prietenă de-a mea, olandoaică!) n-ar mai fi dat atât de
uşor anchetatorii de urma transformatoarelor alea îmbătrânite de vreme,
şmecherite puţin, recondiţionate, scoase pe centură şi vândute ca tinere cu
potenţial, în nişte împrejurări... Aşa e viaţa, te prinde din urmă cu
tristeţile ei!
Aşadar, îmbarcaţi cu
toţii în nava noastră amiral pe roţi, marcă germană, nu v-o spui să nu zică
ăştia de la Google că fac reclamă neautorizată, aşteptam încrezători să
auzim traseul ales din laptopul Cristinei. Am convenit cu Puiu că pe domeniul
ăsta, două săptămâni fata mea să fie şefa delegaţiei.
Autostrada A28 tăia în
două o perdea din diferite specii de conifere, copaci cu tulpini drepte,
înnalţi, dar şi unii mai scunzi cu crengi contorsionate susţinând coroana verde
deschisă spre vârfuri. Vegetaţia,
mult mai întârziată decât la noi, abia de permitea timid să pâlpâie albul
florilor, ici colo în tufişuri. Am văzut undeva pe dreapta după ce s-a sfârşit
pădurea, un tractor întorcând brazdele pe câmp. În faţa lui, o lebădă albă
netulburată privea cum se apropie monstrul roşu, dar nu s-a clintit din loc. N-am rămas
să asist la negocierea finală căci pedala acceleraţiei şi volanul erau în
domeniul lui Puiu.
Cristina ne-a informat
sec că staţia terminus pentru azi e la Rotterdam. Asta e! Dacă aşa s-a hotărât,
sărbătorim Ziua Pământului cu multă apă. Pe un panou reuşesc să citesc din
scurt Rotterdam 61 de kilometri. Mă aşez liniştit în scaun şi tratez cu Alex
problema spinoasă a centurilor de siguranţă. Ioana, de undeva din satelit,
intervine din când în când în GPS anunţându-ne ieşirea şi intrarea obligatorie
într-o altă autostradă. La un anumit moment mi se pare că parcă s-a schimbat
semnificativ sensul de mers. Mă concentrez asupra drumului, dar Rotterdamul
dispăruse de pe orice indicator. Ioni, nevastă-mea, pare şi ea nedumerită
căinând-o pe Ioana: „nu e atât de simplu să urmăreşti de sus din satelit
maşinile în mişcare!” Poate că noaptea a fost fata la vreo petrecere, o fi mai
obosită şi a încurcat traseul. Ne linişteşte Cristina sărind în apărarea
Ioanei.
– Nu vă faceţi griji că
ştie ea ce face. A ales un traseu un pic mai ocolit.
Orele se scurg, mă
enervez, deja şi încerc să adorm. Un telefon semnalizează un mesaj şi încă unul.
– I-a uite mamă ce mesaj
am primit. Citeşte tare:
– Bine aţi venit în
Belgia!
– Belgia? Ioana asta s-a
scrântit de tot. Mergem pe mâna ei.
Dacă e marţi, e Belgia. Până şi Nikonul parcă s-a trezit
BRUGES