Dacă e marţi, e Belgia

             Nimic mai potrivit de Ziua Pământului decât o ieşire cu maşina pe autostradă şi ulterior să-ţi alegi direcţia către care simţi nevoia să te deplasezi spre un cadru natural. Dacă se poate, cum l-a lăsat Dumnezeu. Înainte ca omul să-şi însemneze scrijelind cu tăişul briceagului trecătorul său chip în scoarţa unui copac, să deseneze o inimă şi să scrie I love you pe peretele vreunei peşteri sau aiurea pe tăbliţele de la Tărtăria (cu tăbliţele astea am eu un fix!) să lase cercetătorilor semne nedescifrate.

          Vorbesc de o ţară cum e Olanda, a cărei reţea rutieră pare ţesută după calculele şi proiectele unui om-păianjen pus în scaun la ministerul transporturilor să gândească probabilitatea teoretică a tuturor posibilităţilor de transport şi turism ale comunităţii.

          Nu mă pot abţine, gândindu-mă la bietul Relu Fenechiu al nostru. Dacă şi el ar fi dispus de o reţea precum olandoii( nu eu i-am numit aşa ci o prietenă de-a mea, olandoaică!) n-ar mai fi dat atât de uşor anchetatorii de urma transformatoarelor alea îmbătrânite de vreme, şmecherite puţin, recondiţionate, scoase pe centură şi vândute ca tinere cu potenţial, în nişte împrejurări... Aşa e viaţa, te prinde din urmă cu tristeţile ei!

          Aşadar, îmbarcaţi cu toţii în nava noastră amiral pe roţi, marcă germană, nu v-o spui să nu zică ăştia de la Google că fac reclamă neautorizată, aşteptam încrezători să auzim  traseul  ales din laptopul  Cristinei. Am convenit cu Puiu că pe domeniul ăsta, două săptămâni fata mea să fie şefa delegaţiei.

          Autostrada A28 tăia în două o perdea din diferite specii de conifere, copaci cu tulpini drepte, înnalţi, dar şi unii mai scunzi cu crengi contorsionate susţinând coroana verde deschisă spre vârfuri. Vegetaţia, mult mai întârziată decât la noi, abia de permitea timid să pâlpâie albul florilor, ici colo în tufişuri. Am văzut undeva pe dreapta după ce s-a sfârşit pădurea, un tractor întorcând brazdele pe câmp. În faţa lui, o lebădă albă netulburată privea cum se apropie monstrul roşu, dar nu s-a clintit din loc. N-am rămas să asist la negocierea finală căci pedala acceleraţiei şi volanul erau în domeniul lui Puiu.

          Cristina ne-a informat sec că staţia terminus pentru azi e la Rotterdam. Asta e! Dacă aşa s-a hotărât, sărbătorim Ziua Pământului cu multă apă. Pe un panou reuşesc să citesc din scurt Rotterdam 61 de kilometri. Mă aşez liniştit în scaun şi tratez cu Alex problema spinoasă a centurilor de siguranţă. Ioana, de undeva din satelit, intervine din când în când în GPS anunţându-ne ieşirea şi intrarea obligatorie într-o altă autostradă. La un anumit moment mi se pare că parcă s-a schimbat semnificativ sensul de mers. Mă concentrez asupra drumului, dar Rotterdamul dispăruse de pe orice indicator. Ioni, nevastă-mea, pare şi ea nedumerită căinând-o pe Ioana: „nu e atât de simplu să urmăreşti de sus din satelit maşinile în mişcare!” Poate că noaptea a fost fata la vreo petrecere, o fi mai obosită şi a încurcat traseul. Ne linişteşte Cristina sărind în apărarea Ioanei.

          – Nu vă faceţi griji că ştie ea ce face. A ales un traseu un pic mai ocolit.

          Orele se scurg, mă enervez, deja şi încerc să adorm. Un telefon semnalizează un mesaj şi încă unul.

          – I-a uite mamă ce mesaj am  primit. Citeşte tare:

          – Bine aţi venit în Belgia!

          – Belgia? Ioana asta s-a scrântit de tot. Mergem pe mâna ei.

Dacă e marţi, e Belgia. Până şi Nikonul parcă s-a trezit

 BRUXELLES

 BRUGES

Proiect de calatorie

Astazi plecam spre Rotterdam. Mi se pare faptul atat de normal... Va povestesc la intoarcere.

Călător prin Viena.

             Scriu din Zwole. Ne aflăm în Olanda pentru a doua etapă de terapie a lui Alexandru. Am părăsit Piteştiul joi, când municipalitatea pregătea fastul evenimentelor ocazionate de Simfonia Lalelelor, având ca ţintă tocmai ţara lalelelor, adică locul unde s-a pus pe roate afacerea înfloritoare cu bulbi.

          La Viena am prins două nopţi. Între ele, ziua încruntată şi-a tras pe faţă ca un văl, o perdea subţire de nori. Nu era ploaie adevărată. Părea că o ceată de ţânci se zbenguiau alergându-se pe deasupra norilor cu o stropitoare.

          În câmpul verde, deschis dimineţii de la fereastra hotelului, câţiva înpătimiţi de golf descompuneau deja mişcări mecanice cu braţul întins, pendulănd crosa, fandând uşor genunchii şi studiind balistica unui zbor ideal. Sute de punctuleţe împânziseră gazonul. Iniţial am crezut că sunt flori cu petale albe risipite pe câmp din mantia lunii aprilie, dar privind mai atent am constatat că erau mingile de golf adunate ciorchine in jurul plăcuţelor ce  marcau distanţele. Am prins curaj şi împrumutând de la recepţie umbrele, am pornit să descoperim locuri ce au adus faimă capitalei imperiului

*

          O plimbare de câteva ore bune prin grădinile Palatului Schonbrunn. Ne-am potrivit paşii urcuşului spre Gloriette urmărind desenul aleilor ce se împleteau ca într-un tiv uriaş menit să pastreze nedestrămată din toate unghiurile frumuseţea întreagă a priveliştii. Spaţiul ce se deschide generos, tinde să iasă din cadru şi pentru câteva clipe realizezi că au existat în istorie oameni care, sfidând gloria au căpătat măreţia zeilor. Cum s-o fi simţit cel ce a privit pentru prima oară, de acolo de sus de pe terasa Gloriette, având la picioarele sale Viena?

          Las mai departe Nikonului obiectivitatea descrierii, mult mai fidelă decât neîncăpătoarele mele cuvinte. Dar nu le părăsesc înnainte de a-mi preciza marea mea uimire că nici pe străzi, nici pe aleile parcului nu am întâlnit vreun câine comunitar. Singurele vietăţi care vagabondau cu nonşalanţă printre picioarele trecătorilor erau veveriţele şi raţele. (Se pare că între timp ţiganii noştrii au rezolvat problema spinoasă a lebedelor!)

          Fac totuşi precizarea, ca o bilă neagră adusă gospodarilor vienezi că respectivele animăluţe şi păsări nu aveau cercei în ureche.   

Urma nălucii

            Dacă tot am pornit să caut urma nălucii nu pot traversa deşertul fără să scrutez întinderea de nisip. 

          Stătea Blaga aseară la Turcescu precum un Sfinx pe care nici vântul nu-l clintea în înţelegerea superioară a lucrurilor, vorbind de locomotiva partidului care este echipa PDL, pusă pe şine la alegerile recente. Şi Blaga visa cum pufăia la greu locomotiva, în scrutinurile interne astfel ca până la vară să-şi poată desemna candidatul la Preşedenţie care să-l spulbere în sufragiul poporului pe alde Crin.

          Parca deja vedea animatoarele pe tampoane drept scaun, în costume de baie, bronzăndu-se la soare şi ascultând Preludiu la după amiaza unui faun. Întinzându-şi pielea portocalie încântate şi aşteptând încrezătoare să fie dezmierdate. Muzica aleasă de noul portdrapel Adriana Săftoiu a fost adusă special pentru El, să acopere scrâşnetul infernal al roţilor de tren căci nisipul în rafale se insinuase peste tot.

          Ancuţa, Raluca, Sulfina şi Paula, toate graţiile aşteptau cuminţi să ia lumina numelui, pregătite să-l înscrie în nisipul istoriei cu trupurile lor zvelte şi fierbinţi.

          La refren, Turcescu n-a avut de lucru şi în linx, l-a întrebat pe Blaga de ce Lena Udrişte nu se vede în tren. Cu ochi trişti i-a raspuns ca un sfinx, apăsat şi rar:

           – Poate că a coborât la nudişti. E păcatul ei originar...

          – Acum înţeleg de ce candidatul întârzie, pare că s-a rătăcit doctrinar.