Între blogosferă şi deşertul roşu

Paşii mă poartă în blogosferă, ca-ntr-un deşert fără limite. Călătorul din mine nu a simtit niciodată căldura soarelui măcinând tălpile încălţărilor, dar cu siguranţă am simţit din plin nisipul din ochi, în faţa calculatorului.

E o lume nouă. Când îţi faci o casă nu e nevoie să defrişezi în jur pădurea, să dărâmi mahalaua de la marginea oraşului, să seci o apă care inundă, sau să muţi un munte din cerul lui. N-ai nevoie de aprobări pe proiect, tu esti singurul arhitect. Cât vezi cu ochii, numai nisipul roşu, şi-o adiere de vânt ca o chemare a spaţiului. Stai într-o margine şi construieşti pe măsură  

Cuvinte, imagini, muzică, sunt singurele materiale cu care lucrezi.

Ai libertatea deplină să le combini după sufletul tău. Şi de-aici, călărind, întrebările, seminţele gândului. Pentru cine înalţi edificiul? cu cine-l împarţi? şi pe ce cine inviţi la festin?

Când semeni în grădină seminţele, ai grijă la direcţia vântului!

Severină retorică

Notă: Adrian Severin. Fabricat pentru Europa. Un stâlp găunos.

Doamne, cum ni s-au stricat pădurile! De parcă n-ar fi fost de-ajuns toate tăierile în devălmăşie  de se surpă pământul sub noi şi e gata să se dărâme acoperişul cerului fără stâlpi de susţinere. Si inima, inima stejarului, fagului sau carpenului pe unde urca seva,   oare ce val de tzunami a spulberat-o de-a rămas doar scorbura unde colcăie viermii? Ce să ne facem noi oamenii lipsiţi de  frăţia de veacuri a codrului, cum să ne mai construim casele şi porţile în bătătură din trunchiuri bolnave? Şi noi înşine, cine mai sântem? retraşi în ghetouri, de împădurim numai slugi ?

Stampe - Concurs proza arhiscurta. Etapa treia

Din considerente de trafic am mutat aceasta postare pe celalalt blog al meu: http://glontdeargint.blogspot.com/ Cer scuze pentru eventualele neplaceri

Concursul aici http://calinhera.wordpress.com/2011/03/21/pafta-buna/

Puteti vota daca v-a placut Stampe  aici

Solstiţiul întârziat

M-am temut ca solstiţiul de primăvară din anul ăsta nu va ajunge la timp. S-au întâmplat atâtea spre soare răsare, încât am crezut că întârzie la întâlnirea cu planeta. Numai că el s-a dovedit un geofizician şi un matematician excelent. A luat în calcul deviaţia cutremurată a axei pământului şi introducând o corecţie minimală în traiectoria lunii a obţinut cei câţiva stropi de lumină prelinşi din cazanul ei de aramă. Doar atât mai avea trebuinţă, să poată egala în tăria nopţii la fix 1 şi 21de minute, azi 21 martie, alba şi neagra.

Să ne bucurăm de echilibru! undeva mai sunt reguli! Acolo încă omul nu a ajuns. Să rămânem în nebunia noastră măruntă întrebându-ne cu adevărat noi care suntem? Căutând viaţă sub dărâmăturile izbite de tzunami, cărând apa în pumni din ocean şi aruncând-o peste reactoarele centralei nucleare în flăcări, sau cei împroşcând cu ură şi foc concentrat, învinşi şi învingători,  peste bazinele de petrol de la Tripoli, dinspre şi înspre Gaddafi, legitimând nebunia şi disperarea planetei.

Măştile japonezilor

Totdeauna în concepţia şi credinţa mea japonezul a locuit ca un supraom. Imobilitatea, expresia invariabilă a feţei într-o diversitate de ipostaze,  mă copleşeşte prin distanţa pe care o impune faţă de terestru. Ceva supranatural de zeitate retrasă, înzestrată cu posibilităţi fizice şi spirituale de neatins, iradiază de sub mască.

Poate  la capătul acela de lume dinspre soare răsare s-a pregătit de milenii să întâmpine neclintit forţele necunoscute ale universului şi să potolească zbaterea înfricoşată de animal hăituit, ascuns în miezul pământului.

Impresionant, după ce au fost doborâţi, cum se ridică pe rând, îngenunchind propriile lacrimi şi-şi pun la loc măştile.